Egiptul: furtuna de azi şi războiul civil de mâine

De câteva zile, majoritatea ştirilor au doar două direcţii de analiză: situaţia din Orientul Mijlociu, pe de-o parte, şi cazul Snowden, pe de altă parte.

Dacă în al doilea caz situaţia nu este prea clară, deoarece acest tablou al scenei geopolitice globale este prea proaspăt, în prima zonă de analiză se poate discuta mult, obiectiv şi cu folos pentru orice stat şi cetăţean interesat. Consecinţele sunt mai uşor perceptibile pentru omul de rând, deşi cazul Snowden va avea pe termen mediu şi lung consecinţe mai mari asupra statelor.

Pentru a înţelege mai bine zona, trebuie să apelam la trei ştiinţe: istoria, psihologia şi logica.

Orice abordare de pe poziţie ideologică duce la denaturarea imaginii corecte a situaţiei, iar rezultatul va fi greşit. De altfel, la ideologie trebuie să renunţăm cât mai des, nu însă şi la ceea ce se numeşte doctrină naţională sau a unei instituţii, deoarece prin aceasta se exprimă fundamentele oricărei persoane juridice cu rol social. Este trist că generaţiile de politicieni ai secolului XXI au uitat această distincţie – în orice ţară.

Pentru o primă parte a analizei, vom releva mai întîi o lucrare obligatoriu de citit cu atenţie „Suez: 50 de secole de istorie” („Suez: 50 siècles d'histoire”) a lui Bernard Simiot. De fapt, nu se poate înţelege Egiptul fără hartă, iar acolo apar două aspecte relevante: canalul Suez şi linia de demarcaţie terestră între Asia şi Africa.

Evident, dacă am adânci acest context, ar trebui să apară un ciclu de articole, iar deocamdată timpul nu ne permite aceasta.

Totuşi, dacă nu ne gândim că asupra Egiptului sunt aţintiţi ochi din peste 100 de capitale pentru aceste două motive, am face o mare greşeală – acest „dar al Nilului” este perceput corect în orice şcoală de geopolitică – iar rezultatul final al conflictelor din interiorul ţării va fi atins şi prin contribuţia nemijlocită a altor actori statali capabili de a avea influenţă în zonă.

Totuşi, trebuie să înţelegem din lecţiile istoriei că zona deltei Nilului a fost de prea multe ori disputată de prea multe state, iar rezultatul a fost – sub raportul psihologiei individuale – apariţia unei populaţii destul de active sub aspect public, capabilă de izbucniri rapide de mânie, urmate de explozii colective împotriva celui ce este perceput drept inamic.

După al Doilea Război Mondial, situaţia ţării a oscilat între vest şi est, cu diferite evenimente care au demonstrat că niciun actor geopolitic major nu va renunţa vreodată la Egipt. După ce Nasser şi Sadat au murit, a venit rândul generalului de aviaţie Mubarak să preia puterea şi nu o lase timp de 30 de ani.
Despre problemele legate de statul de drept nu dorim să insistăm, deşi este necesar să subliniem că H. Mubarak a acţionat dur împotriva organizaţiei Fraţilor Musulmani, responsabili de asasinarea lui Anwar el Sadat, pentru că şi fostul vicepreşedinte – ulterior preşedinte – a scăpat cu viaţă prin minune.

Ceea ce a dus la finalul nefericit al domniei lui Mubarak a fost situaţia economică, care a devenit îngrozitoare, în contextul economic global al anilor 2008 – 2010. În acest sens, menţionăm factorul care a tras în jos economia Egiptului mai mult decât orice alt factor: demografia sa.

Practic, conform acestor statistici - Profilul demografic al Egiptului şi „Egypt Population clock” - ne regăsim în situaţia în care peste 42 de milioane de locuitori au sub 33 de ani, iar astăzi la fiecare oră se mai adaugă aproape 200 de persoane drept spor natural. Înmulţit cu 24 de ore pe zi şi 365 zile pe an, rezultă un spor natural de peste 1,6 milioane de cetăţeni anual.

Aceşti oameni au nevoie de locuri de muncă, deoarece nu pot să se integreze social în situaţia în care depind de rude sau societate. Aceasta este o cerinţă a Coranului – ca soţul să aibă un loc de muncă pentru a se putea căsători – iar situaţia economică din momentul începerii crizei globale a afectat decisiv populaţia Egiptului. Logica ne spune că, din acel moment, revoltele erau gata de a izbucni, singurul moment necunoscut era acela al primei manifestaţii de amploare.

Din momentul în care a izbucnit criza globală – 2007 – şi momentul începerii marilor manifestaţii din Cairo – 2011 – populaţia Egiptului a crescut cu peste 5 milioane de persoane. Or, criza globală a afectat serios una dintre sursele importante de venit – turismul.

De fapt, contextul economic global a făcut inevitabile revolte şi proteste în majoritatea statelor cu economie neînchegată pe deplin, cu consecinţele de rigoare.

Repet, logica spunea că în Egipt vor fi proteste sociale puternice – şi aşa a fost. Preşedintele a fost înlăturat, iar în locul lui s-a instalat un vid de putere, deoarece armata nu dorea să facă pasul decisiv într-o direcţie sau alta. În acest context, a fost posibilă ascensiunea Fraţilor Musulmani la vârf, pentru că o opoziţie mai caracterizată a militarilor ar fi făcut ca aceasta să rămână tot în opoziţie.

Dar este din nou ştiut de oamenii care gândesc logic că problemele unui stat, când eşti în opoziţie, par mai uşor de rezolvat decât atunci când exerciţi puterea.

 Or, Fraţii Musulmani nu aveau experienţa administrativă necesară gestionării unui stat de complexitatea Egiptului, iar rezultatul a fost unul negativ. Este previzibil, totuşi. Suprapus cu faptul că situaţia economică globală era şi este în continuare dificilă, capitaluri care să intre în economie şi care să aducă o îmbunătăţire a balanţei de venituri şi cheltuieli a ţării nu au apărut. Mai mult, incompetenţa economică şi administrativă a preşedintelui Mohamend Morsi şi viziunea politică a acestuia a sporit cu o viteză şi mai mare prăbuşirea economică a statului.

În acest moment, la începutul anului 2013 situaţia se prezenta aşa: peste 3,5 milioane de noi cetăţeni ai statului, ajungându-se la 86 de milioane locuitori; peste 13,5% din populaţia activă în şomaj, în creştere cu 1,5% faţă de anul 2012 – ceea ce aruncă în ridicol estimarea de creştere economică cu peste 2% în acel an a ţării. De menţionat că toate aceste cifre nu sunt sigure, cei care au trecut prin Egipt în ultimul an spunând că situaţia este mai rea în realitate.

În momentul în care anul fiscal s-a terminat – 30 iunie – a fost destul de evident că rezultatele nu sunt pozitive. Acest lucru era simţit zilnic de milioane de stomacuri, iar consecinţele au fost din nou logice: populaţia s-a ridicat împotriva incompetenţei economice guvernamentale.

Psihologia a învins din nou: când oamenii simt că nu mai pot pierde decât zdrenţele de pe ei, atacarea guvernului apare drept consecinţă firească.

Evident, în subtext au operat diferite alte forţe, pentru că mişcarea de protest trebuia să ofere altceva opiniei publice naţionale şi globale. Dar situaţia economică proastă exista şi era clar că va izbucni ceva. Doar direcţionarea protestului a fost opera celor ce au putere efectivă în zonă.

Grav a fost că loviturile de forţă ce au urmat au adus cu sine mulţi morţi şi mai ales distrugerea completă a anului turistic în Egipt – chiar dacă unii curajoşi merg acolo, oamenii normali îşi păzesc puţinele zile ale vieţii şi nu vor să se expună furtunilor dintr-o ţară a cărei limbă nici măcar nu o înţeleg.

Practic, lovitura de forţă a venit prea devreme din punct de vedere economic – se mai putea aştepta ca occidentalii să revină la joburile lor în septembrie. Totuşi, se pare că nu mai era timp de temporizare, iar armata de data aceasta a acţionat, ca într-o reeditare a anului 1981 – 1982.

De data aceasta, populaţia este mai mare şi nevoile mai mari.

Astfel, armata este nevoită să preia guvernarea şi să ofere ceva. Este adevărat că au venit ajutoare financiare din ţările golfului, dar nu au venit investiţii şi nici turişti. Practic, logica ne spune că armata va trebui să îşi securizeze poziţia, iar în acest sens nu va proceda doar la arestări şi eliminarea unei bune părţi din adversarii politici, ci va oferi o bună parte din sumele primite cetăţenilor, sub forme de subvenţii la produsele de bază.

Totuşi, nici Arabia Saudită şi nici alte ţări nu au suficienţi bani să plătească pentru o populaţie de peste 85 de milioane de locuitori, cu o datorie publică în creştere şi cu o imagine dezastruoasă în faţa pieţelor internaţioanale.

Banii oferiţi acum sunt doar o formă de îngrijire paliativă, iar acest lucru este înţeles atât la Cairo, cât şi la Tel-Aviv, Washington, Beijing sau la Ryad. În lipsa unor programe clare de relansare economică – iar în şcolile militare în general nu se învaţă economie la nivel superior – sumele ce vor fi trimise înspre Egipt vor avea soarta sumelor aruncate în sacul fără fund al Greciei: astupă unele găuri, dar barca va lua în continuare apă.

Deocamdată, Fraţia Musulmană este lovită dur şi nu-şi va putea reveni doi sau trei ani. Dar este la fel de clar că şi acolo, odată trecut şocul – cu un oarecare ajutor extern – se va reface o structură de comandă, care va avea avantajul că a învăţat lecţiile acestor ani şi care, în consecinţă, va schimba tacticile. Dar scopul rămâne acelaşi: preluarea pentru cel puţin 10 ani a puterii şi schimbarea societăţii egiptene în sensul pe care doctrina mişcării îl specifică.

Din nou, toţi actorii geopolitici cu influenţă globală sau regională vor trebui să acţioneze, deoarece o criză continuă în Egipt înseamnă să ameninţi cu migraţii necontrolate mai multe ţări din bazinul mediteranean, ceea ce ar duce la alte situaţii nedorite şi din ce în ce mai greu de controlat. Dacă aceştia nu vor acţiona în mod ferm, cazanul social din Egipt va da în clocot, iar de aici logica şi psihologia spun că un al treilea rând de proteste majore într-o ţară în mai puţin de 10 ani însemnă mai mult decât instabilitate.

Astfel, trebuie să ne imaginăm trei scenarii:

Mai întâi, cel pozitiv: armata exercită puterea cu moderaţie şi însănătoşeşte economia, urmând ca apoi să lase civililor puterea politică. Este cel mai puţin previzibil scenariu, din motive prea evidente – nu există încă maturitate politico-administrativă şi economică de tip „gestionare a puterii după revoluţie” în Egipt.

Al doilea, cel negativ: armata nu reuşeşte stabilizarea economică a ţării şi nici creşterea economică a acesteia, iar exercitarea puterii se va face dictatorial. În acest caz, atât Fraţii Musulmani, cât şi oamenii obişnuiţi vor protesta împotriva generalilor, ceea ce îi va forţa pe aceştia să strângă şurubul şi mai tare. În toate sub-scenariile, marile proteste vor avea loc peste 3 sau 4 ani, dar cu o intensitate sporită şi de faptul că populaţia va depăşi atunci 90 de milioane locuitori, dintre care aproximativ 50 de milioane vor avea sub 40 de ani. În această situaţie, generalilor le va fi greu să menţină puterea întreagă, deoarece nereuşita economică se va resimţi şi de gradele inferioare, precum şi de recruţii aflaţi atunci sub arme.

Al treilea scenariu, de mijloc, presupune ca armata va reuşi parţial să controleze situaţia în ţară şi că economia va începe să îşi revină la un nivel rezonabil, suficient cât permită şi să înlesnească în cele din urmă – în 5-7 ani – un compromis între militari şi noii lideri politici ai timpului. Acest scenariu este cel în care forţe exterioare vor avea puterea de a decide asupra necesităţii realizarii acordului, dar şi a trasării în mare a liniilor directoare a acestuia.

Nu cred nici în primul, nici în al treilea scenariu, din păcate, deoarece situaţia globală în sfera economică nu este una care să invite la reluarea investiţiilor în ţările cu situaţie politică sensibilă.

În acelaşi timp, lunga tradiţie comunitariană a Egiptului predispune la revolte când economia nu merge şi supapele dispar. De regulă, când armatele sau alte structuri de forţă preiau puterea, se închid supapele sociale, ceea ce duce la acumularea de tensiune şi în final izbucnire.

Mai mult, nici actorii geopolitici majori nu sunt capabili să ţină acum în frâu alţi actori ce ar putea acţiona în scopul creşterii instabilităţii în Egipt, deoarece au şi ei din ce în ce mai multe probleme pe propriu teren.

Armata Egiptului trebuie să joace acum – şi în următorii doi sau trei ani – rolul de factotum. Dar ubicuitatea nu înseamnă şi creştere a prestigiului sau a rezultatelor pozitive în economie. Or, scorurile negative atrag decredibilizarea liderilor miliari, ceea ce va duce la lupte de culise în interiorul armatei, dar şi la o creştere a presiunii pe aceştia din partea oamenilor obişnuiţi.

Ingredientele de acum sunt reţeta perfectă pentru o revoltă generalizată, ceea ce se va transforma – în cel mai rău caz – în război civil. Totuşi, acesta nu va izbucni până ce nu se vor contura mai pregnant câteva tabere care vor obţine şi sprijin exterior, deoarece miza finală nu este doar obţinerea puterii, ci şi stabilirea grupului de putere care trebuie să plătească nota de plată.

Deocamdată, se plăteşte doar cu sânge, şomaj şi lipsa investiţiilor. Ce ar mai trebui să se întîmple, ca să considerăm că Egiptul de azi va ajunge aproape de limita de jos admisă?