Două mari execuţii politice. Două lecţii despre abjecţie în politică

Vedeţi cum se multiplică ştirile despre „execuţii“ în partidele noastre politice, cum sunt scoase „liste negre“ cu pierzători de funcţii în afara cărora nu mai au niciun fel de identitate personală, acuzaţii că împotriva unuia sau altuia dintre actoraşii momentului ar fi început să fie montate mecanismele pedepsirii de către ocultele securiste.

Asta e practica cotidiană a abjecţiei proprii noroiului de pe Dâmboviţa. Un exerciţiu normal al exercitării urii, cu atât mai jos şi jegos cu cât actorul este mai prost, mai primitiv lucrat şi cu dorinţe mai evidente de a păstra sau cuceri un scaun al puterii.

Dar există şi cazurile excepţionale care au rămas în istorie (adevărat, mai rar sau deloc predată la şcoală), dar care ne pot pot ajuta să descoperim adâncimi nebănuite a ceea ce poate fi perversiunea fiinţei umane bolnave de putere şi glorie.

Iată două dintre ele.

Răzbunare dincolo de moarte: „Synode horrenda“ (îngrozitorul sinod)

Primul episod este cunoscut în istorie sub denumirea de „Synode horrenda“ (îngrozitorul sinod), cel în timpul căruia un Papă a fost exhumat pentru a fi mai apoi condamnat la moarte şi despuiat (la propriu) de veşmintele sacerdotale.

Povestea se petrece la Roma în secolul al IX-lea, pe timpul Papei Ştefan al VI-lea, iar eroul tragicei întâmplări este un predecesor de-al său, Papa Formosus, nume care înseamnă „agreabil de privit“. Din cauza a ceea ce avea să urmeze, numele respectiv nu va mai fi purtat niciodată de vreun Papă în istorie.

Papa Formosus a fost ales în 891 şi a rămas în funcţie până la moartea sa în 896, apreciat în vremea sa pentru un comportament de om cinstit, credincios şi cult, adică excepţie notabilă faţă de media societăţii sale, fost misionar în Bulgaria şi apoi ataşat diplomatic la Constantinopole. Dar avea şi duşmani puternici, cei mai influenţi şi bogaţi fiind cei din familia Spoleto, lucrurile ajungând la apogeu după ce Papa Formosus refuzase să-l încoroneze pe tânărul Lambert Spolete drept Împărat al Occidentului, preferând să confere această onoare lui Arnul de Carithia. Formosus moare în primăvara lui 896, îi urmează Bonifaciu al VI-lea pentru perioadă foarte scurtă de timp (moare după doar 15 zile), iar pe tronul Sfântului Petru vine, cu sprijinul total al familiei Spoleto, Papa Ştefan al VI-lea. Iar Lamert Spoleto poate acum să se răzbune.

O răzbunare fără precedent în analele istoriei căci, după doar nouă luni, Papa convoacă un sinod la care sunt invitaţi doar episcopii cu legături sau datorii strânse faţă de familia Spoleto. Toată lumea se aştepta la un simulacru de proces în care Papa Formosus să fie condamnat in absentia, discret, repede şi fără probleme. N-avea să fie aşa deoarece Lambert Spoleto dorea o răzbunare completă, nemaivăzută. Drept care papa decide ca procesul să se facă cu respectarea tuturor regulilor, cu acuzare şi apărare. Drept care, atunci când într-o friguroasă zi de ianuarie a anului 897, participanţii la sinod intră în bazilica Sfântul Ioan de Latran, primul edificiu religios ridicat pe teritoriul Romei, au cumplita surpriză de a vedea trupul putrezit al Papei Formosus legat de un tron papal şi îmbrăcat în veşminte sacerdotale. Martorii au descris cu groază scena teribilă, completată prin prezenţa, în spatele scaunului, a unui tânăr călugăr a cărui voce dădea răspunsurile presupuse ale Papei Formosus. În final, Papa Formosus este declarat cupabil de toate învinuirile aduse (ignorarea mecanismului ecleziastic al etpelor de îndeplinit înainte de a deveni papă), i se retrage calitatea de Papă şi îi sunt anulate toate decrtele oficiale. Mai departe, coşmarul se amplifică: prin decizia tribunalului, se taie trei degete de la mâna dreaptă a cadavrului, degetele folosite la binecuvântare, apoi corpul este înhumat la loc. Mare greşeală, căci reînhumarea s-a făcut public, aşa că mormântul nefericitului Formosus a devenit loc de pelerinaj. Nu-i nimic, Papa Ştefan şi Lambert Spoleto ordonă o a doua deshumare a cadavrului pe care-l aruncă în Tibru de unde este scos de către un călugăr care-l duce în catacombe. Următorul papă, Teodor al II-lea, chiar dacă nu rămâne în funcţie decât 28 de zile (moare probabil asasinat), tot are timp să convoace un nou conclav care să decidă asupra nevinovăţiei Papei Formosa, ordonă dezgroparea pentru a treia a oară a rămăşiţelor sale pământeşti şi transportul acestora în Catedrala Sfântului Petru unde, în fine, îşi va găsi liniştea.

Răsplata Partidului pentru călăul călăului Beria

Poate că, pentru unii dintre dumneavoastră, numele lui Lavrenti Pavlovici Beria mai evocă încă frica teribilă pe care o prova la timpul său cel denumit „arhitectul terorii“, ucigaşul de serviciu al lui Stalin, călăul nemţilor, omul care a condus NKVD şi NKGB, care a coordonat procesul de deportare în Siberia, de fapt de epurarea etnică, a celor care, în Iguşeţia, Crimeea, Ucraina, Cecenia, fuseseră reclamaţi sau dovediţi de a fi colaborat cu armata germană, cel care a coordonat programul de înarmare nucleară a URSS, în primul rând asigurând forţa de muncă necesară provenită din Gulag trimişi să muncească şi să moară în minele de uraniu.

Personaj cu adevărat sinistru prin devotamentul său absolut în slujba lui Stalin, era temut atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de ierarhia de partid pe care o pusese în întregime sub supraveghere. De unde şi reacţia de ură profundă a tuturor, manifestată imediat după moartea lui Stalin (în memoriile sale, fostul ministru Malenkov spune că Beria a fost cel care l-a otrăvit pe Stalin): foarte rapid, Nikita Hruşciov, noul om forte, convoacă o şedinţă a Prezidiului a CC al PCUS în timpul căreia Beria a fost arestat, judecat rapid, condamnat la moarte şi executat pe 23 decembrie 1953.

Până aici, nimic special la nivel de procedură în sistemul sovietic în care execuţiile rapide ale celor care-şi pierdeau sprijinul politic erau ceva absolut obişnuit.

Numai că, de data asta, exista o problemă majoră: Lavrenti Beria era Mareşal al URSS! Drept care a intrat în funcţiune protocolul excepţional prevăzut pentru asemenea situaţii, căci, dacă nu fusese degradat în prealabil, Beria nu putea fi adus în faţa unui pluton de execuţie alcătuit din simpli soldaţi sau nici măcar de ofiţeri superiori. Astfel s-a ajuns la alegerea lui Pavel Fiodorovici Batitsky, erou de război, în 1953 cu grad de general-colonel şi în acel moment comandant al districtului Moscova.

Acesta era nivelul acceptat de protocolul împuşcării unui Mareşal al URSS. Şi aşa s-a întâmplat, eroul nostru lichidându-l pe Beria, împlinind astfel un scenariu plin de simbolism: doar un viitor Mareşal putea împuşca un alt Mareşal, Batitsky devenind Mareşal al URSS în 1968. Moare în 1984, recompensat cu tot ce avea ţara sa să-i ofere mai înalt, toate decoraţiile şi recompensele militare imaginabile.

„Arătaţi-mi omul şi vă spun ce crimă a făcut“, spunea Beria. Şi aşa făcea.

Batitsky n-a spus nimic, doar a tras un glonţ şi a intrat în Panteonul eroilor sovietic. Un bonus exemplar pentru un călău exemplar.

Ce e de învăţat? Poate nimic altceva decât că, aşa cum spunea Tucidide, istoria este un etern reînceput. Poate de aceea nu este niciodată învăţată.