Contextul în care ne aflăm noi, alături de toate statele de pe linia de separare între entităţi prinse de menghinea unui nou Război Rece, presupune că ceea ce se va petrece în continuare va fi legat de exploatarea nemiloasă a faliilor şi vulnerabilităţilor create sau identificate în perioada anterioară. Ca atare, vă rog să-mi permiteţi să reiau un text publicat acum doi ani, vorbind atunci despre ce era posibil să urmeze. Judecaţi dumneavoastră dacă aşa s-a derulat scenariul şi estimaţi gravitatea a ce poate urma.


Cui serveşte aplicarea seturilor de procedee care fac parte din arsenalul războiului informaţional, el însuşi parte integrantă şi acum extrem de activă a războiului hibrid? Pe ce bază?

Există oare un „duşman” în sensul tradiţional al termenului sau este vorba despre altceva, cu mult mai complex, mai bine şi profesionist articulat, „ţinta naţională” fiind aleasă nu neapărat din inamiciţie directă sau motivată de o circumstanţă anume, ci este rezultatul unei alegeri făcute în funcţie de factorii favorizanţi pe care-i prezintă ţara respectivă?

Cel mai important dintre aceştia, cel care, odată identificat ca existent şi funcţional, asigură succesul operaţiunilor viitoare, este gradul scăzut de solidarizare naţională bazat pe o neîncredere sau, în cazul cel mai fericit, pe un dubiu profund şi persistent asupra propriilor valori şi capacităţi de a acţiona şi a se dezvolta ca naţiune.

Din clipa în care un asemenea potenţial a fost identificat şi se dovedeşte potenţial important, atunci planificatorii militari vor folosi la maximum toate canalele de influenţă, de regulă creatori-manipulatori de opinie publică, introducând prin intermediul lor cât mai multe teme de destabilizare a moralului naţional.

Astfel, apar în ţara-ţintă teme negative de polarizare care urmează s-o facă din ce în ce mai contradictorie şi excentrică cu sistemul general de alianţe politice şi militare din care face parte, cu comportamentele fundamentale care, teoretic, dau identitate acestui spaţiu.

1. Ţara-ţintă devine, rând pe rând, producătoare de orfani traficaţi la modul cel mai inuman şi ordinar, de cetăţeni de origine romă care umplu în calitate de cerşetori murdari şi împuţiţi oraşele Occidentului, de hoţi, spărgători de case sau de bancomate, acele deja celebre „bande de români” trecute în panoplia discursurilor politice naţionaliste, de migranţi economici emigraţi de sărăcie şi încercând cu disperare să se agaţe de sistemele de asistenţă socială din ţările Occidentului bogat.

2. Ţara-ţintă este cea în care foşti preşedinţi, prim-miniştri, înalţi responsabili politici în funcţie sunt trimişi în justiţie sub acuzaţii de corupţie, nu înspre groaza, ci întru deliciul opiniei publice asistând cu satisfacţie la un proces de autentică degradare naţională.

3. O ţară-ţintă este cea căreia căreia i se desface acum una dintre valorile sale tradiţionale, cea a tradiţiei de performanţă a sistemului său de învăţământ, asimilat acum cu o şcoală de plagiatori, falsificatori şi nulităţi.

Este astfel creat temeiul posibil de raportare în relaţia dintre o altă ţară (sau un grup de ţări) şi ţara-ţintă, victimă expiatorie, în dorinţa ca, în momente dificile, să se găsească un termen de comparaţie şi o explicaţie la întrebarea „de ce nu merg lucrurile?”.

Suntem pe lina între două spaţii de putere care revin acum la logica Războiului Rece şi doresc o repunere în discuţie a zonelor directe de influenţă, pentru asta fiind nevoie de o slăbire, demoralizare şi instalare de convingeri negative la nivelul opiniilor publice din ţările respective. Partea aceasta de lume în care ne aflăm este în război. Unul asimetric, hibrid, de tip cu totul nou în care sunt aruncate forţe şi mijloace specifice purtării acţiunilor militare în sec. XXI.

Este o parte esenţială de lume a cărei evoluţie în perioada imediat următoare poate determina un nou raport de forţe între alianţe cu ambiţii mondiale. Tot ce se joacă aici se face în acord cu o agendă cu mult mai complexă, cu trimiteri la alte spaţii, Orientul Apropiat, Maghreb, Mediterana, Marea Baltică, Arctica... Nimic nu se produce întâmplător, totul intră în această logică şi, fără niciun fel de îndoială, acum se testează capacitatea de reacţie a opiniilor publice în raport cu apariţia de fenomene disturbante. Acum se revizuiesc fişele de ţară, se constată cât au fost de eficiente campaniile anterioare care au vizat demolarea elementelor de solidaritate naţională, încrederea în instituţiile statului, cu o atenţie deosebită în ce priveşte instituţiile de forţă , în clasa politică, în liderii actuali, în capacitatea lor de a lua decizii în jurul cărora să se grupeze opinia publică. Analiza trebuie să spună acum cât de adânc au pătruns şi câte daune au produs viruşii succesivi injectaţi la nivel de percepţie publică şi, îndeosebi, dacă scopul principal, „instalarea unui dubiu naţional profund şi generalizat asupra propriei capacităţi de performanţă” a fost îndeplinit.

Este un calcul care este făcut de profesionişti, de obicei în cadrul unor secţii specializate din serviciile militare de informaţii. Ele stabilesc şi transmit mai departe planificatorilor militari şi apoi decidenţilor politici o apreciere generală asupra „nivelului de vulnerabilitate” al unei ţări, pornind de la factorul esenţial pe care-l reprezintă comportamentul şi reacţiile populaţiei.

Care este nivelul nostru de vulnerabilitate?

Pentru a avea un răspuns, sau cel puţin un început de răspuns corect, încercaţi să determinaţi în istoria noastră un moment de solidaritate naţională absolută în jurul unui eveniment, a unei idei sau unei persoane. Pentru orice, în orice moment, a urmat sau urmează o cvasi-instantanee încercare reuşită de ridiculizare, minimizare sau anulare. Pentru planificatorii militari ai războiului psihologic, nimic nu trebuie să fie, în ţara-ţintă, eroic sau mobilizator de conştiinţă naţională. Dimpotrivă. Totul trebuie să fie pus sub semnul întrebării, într-o auto-deriziune ucigaşă, din reflexul format cu grijă în opinia publică. O ţară devine cu adevărat ţintă în momentul în care oamenii săi nu mai cred în ea. E foarte simplu. Mai complicat este să faci să se ajungă aici.

Marea performanţă a adversarilor este ca operaţiunea să reuşească atât de bine încât nici să nu ne mai dăm seama că despre asta a fost vorba?


Chiar a reuşit această vastă operaţiune de intoxicare şi manipulare? Priviţi la starea României anului Centenarului în care despre înaltele idealuri ale unităţii naţionale ar fi trebuit să fie vorba.