Cine câştigă meciul în Turcia?

De câteva zile – prea puţin la scara istoriei – se întâmplă evenimente interesante în Asia Mică, într-un punct cheie al geopoliticii: oraşul Istanbul.

Este aproape evident că această situaţie a luat prin surprindere pe toată lumea, iar în fiecare birou al instituţiilor de forţă turce, atmosfera este, poate, la fel de tensionată ca în Capitală. Probabil că aşa a fost în fiecare ţară, deoarece se constată de câţiva ani că oamenii sunt din ce în ce mai nervoşi, iar stresul de la muncă constituie un bun prilej de acumulare de tensiune, pe care apoi ţi-o descarci pe cine nu trebuie – de regulă, pe cei din familie.

Lasând această scurtă observaţie banală, de factură psihologică, rezultă însă că aveam până de curând o ţară stabilizată, cu un mare avânt economic, plină de optimism şi entuziasm, văzută ca noul lider al secolului XXI, capabilă să influenţeze o zonă mai largă geopolitică decât ar fi prevăzut cineva la începutul anilor 2000.

Turcia este o ţară cu mai multe particularităţi, iar în presa din ultimele zile au apărut destule texte care pe fond nu au făcut decât să descrie avansul economic şi politic al ţării în zonă, caracterul prim-ministrului Erdogan, faptul că protestele au fost surprinzătoare, şi, în plus, s-a mai subliniat faptul că violenţa a fost emblematică pentru serile anterioare, în special în Istanbul.

Despre cauzele acestui eveniment s-au scris din nou destul de multe pagini. S-a subliniat atât lupta dintre tendinţa religioasă imprimată de caracterul prim-ministrului turc – care a fost arestat în tinereţe pentru convingerile sale, ceea ce ne permite să înţelegem mai multe despre caracterul său – şi convingerile limitat religioase ale unei mari părţi a populaţiei. În această direcţie, o cifră reţine atenţia: din 2002 până acum, în Turcia s-au construit peste 17.000 de noi moschei, ceea ce spune multe despre o tendinţă uşor detectabilă pentru societatea turcească.

Trebuie să mai înţelegem câteva probleme, care au o însemnătate deosebită, mai ales pentru oraşele mari: în contextul marii tehnologizări contemporane, spiritul religios în oraşe este mai redus, dar în acelaşi timp mai elevat, mai rafinat, iar în oraşele mai mici şi în mediul rural acesta este mai puternic.

În realitate, situaţia societăţii turceşti se împarte – sub efectul dezvoltării economice, deoarece sărăcia pune mai puţin această problemă – în câteva grupuri separate de accesul la putere şi bani, dar care fundamental se pot identifica în două tendinţe majore: cei care erau deja conectaţi la acestea, locuind deja în marile oraşe sau în jurul lor, apoi sunt cei care profită de noul avânt al economiei, şi ştiu că pentru a reuşi mai bine au nevoie de loialitate faţă de noua putere.

De aceea, putem observa că o conducere reuşită din acest punct de vedere nu este obligatoriu să fie însoţită de calmarea tensiunilor sociale. De fapt, acest lucru se poate realiza – creştere şi pace socială – doar dacă piramida socială este una în care tinerii nu reprezintă prea multe procente din societate.

Aceasta, deoarece tinerii sunt mult mai activi social, iar pentru ei viaţa are mulţi ani în faţă. Ei trebuie să se gândească la viitorul lor, ceea ce îi face să ia atitudine, deoarece o conducere politică, care nu are o proiecţie a anilor ce vor urma – într-o manieră care să fie considerată pozitivă de tineri –, va atrage cu necesitate proteste, fiind necesare doar unele scântei.

Dacă analizăm aceste două date: profilul demografic al Turciei în 2013 şi forţa de muncă, vom vedea că populaţia Turciei este în proporţie de 50% sub 29 de ani, şi în proporţie de 65% sub 40 de ani, iar sub 25 de ani în procent de 43%, ceea ce nu lasă loc la interpretări: dacă economia va merge bine, iar stomacul va fi plin, oamenii se vor gândi şi la valori, mai mult decât până acum.

Mai trebuie cunoscut ceva despre Turcia, cu rol major: stagiul militar este obligatoriu pentru toţi bărbaţii. Efectivele armatei turce trec mult peste 500.000 de militari, ceea ce permite anumite orientări geopolitice, dar şi o problemă pentru poliţie: nu ai în faţă protestatari plătiţi şi fară o minimă educaţie militară – cum a fost anul trecut în Bucureşti – ci ai în faţă protestari care au servit 15 sau 18 luni în armată, şi care, din motive de luptă anti-kurzi, au făcut serviciu militar real, cu arma în mână împotriva diferiţilor adversari. Or, ca poliţie, înţelegi că aceşti bărbaţi se sperie mai greu şi ştiu în caz de nevoie să organizeze diferite forme de apărare.

De altfel, aici este problema pentru premierul turc, legată de faptul că o posibilă izbucnire majoră înseamnă să opui poliţiei sau altor unităţi cu caracter de aplicare a ordinii publice o populaţie care ştie cum se foloseşte o armă, mai ales că, în anumite situaţii de revoltă, nu se ştie cum, dar armele apar în mai multe mâini decât am crede. Tocmai de aceea teoretic el a renunţat azi (vineri, n.n.) la construcţiile planificate – acum nu trebuie să dea prilej pentru continuarea protestelor, pentru că în eventualitatea în care acestea nu se vor termina rapid, vor apărea probleme politice grave.

Principala problemă este legată de faptul că de acum, inclusiv în AKP, partidul său, primul-ministru va începe să aibă adversari. Chiar dacă aceştia nu sunt vizibili acum, ei au în sfârşit un punct de plecare în carieră, ceea ce le permite să se constituie într-o nouă „gardă”.

De fapt, cu cât protestele în stradă vor dura mai mult, cu atât mai repede vor apărea schimbările în jurul prim-minstrului Erdogan, ce pot determina demisia sa. Dar asta, nu acum, cel mai probabil în 2014 sau 2015. Mutatis-mutandis, ar fi situaţia lui Tony Blair, contestat de Gordon Brown. Evident, schimbând ceea ce este de schimbat.

Mai există un câştigător mare în acest moment: armata turcă. Ferm supravegheată de AKP, ea poate acum să demonstreze tuturor că este garanţia stabilităţii, tocmai pentru că nu intervine. În contextul problemelor din Siria, ea are un rol decisiv, mai ales că se vorbeşte din ce în ce mai mult despre un nou stat al NATO: Georgia, ceea ce face ca rolul armatei turce să crească în zonă mai mult decât oricând.

Totuşi, efectul cel mai important apare în direcţia Siriei. După cum se observă, în ultima lună armata a izbutit să aplice lovituri dure forţelor care i se opun preşedintelui Assad. În acest context, rolul Turciei de garanţie împotriva puterii de la Damasc creşte. Iar Turcia a reuşit în ultimul an o lovitură de maestru, în direcţia strategică kurdă, după cum precizam într-un articol anterior.

Practic, mâinile erau libere dinspre Iskanderun spre Şirnak pentru orice acţiune împotriva Siriei, ceea ce făcea din Turcia stăpâna absolută a Orientului Mijlociu.

Or, protestele de acum au aruncat în aer o bună parte din forţa primului-ministru, nu şi a viziunii sale. Cu toate acestea, faptul că el este obligat tocmai acum să se gândească mai mult la problemele interne, a condus la o mare pierdere pentru Turcia, care a pierdut un tempo important.

Tocmai de aceea s-a accentuat şi presiunea altor ţări asupra Siriei, care se pare că va culmina cu instituirea interdicţiei aeriene asupra Siriei şi poate şi cu alte lucruri. Pe fond, Turcia a fost obligată să îşi aştepte din nou marea oră, care chiar dacă va veni, nu va mai avea forţa ce i se atribuia până acum două săptămâni.

R.T. Erdogan plăteşte acum pentru nesocotirea unei legi fundamentale: trebuie mereu lăsate supape de protest, deoarece în lipsa acestora, tensiunea acumulată va izbucni exact când nu trebuie – şi aşa este şi acum.

Controlul strict pe care l-a impus presei, sub aspectul criticilor, acum i se va pune capăt cumva, deoarece a nu-l relaxa înseamnă a te condamna la alte proteste publice de amploare. Se pare că se uită că acum câţiva ani un milion de persoane au mărşăluit pe străzile Ankarei, pentru a nu-l avea pe Abdulah Gul preşedinte.

Oraşele mari au nevoie să şi cânte, domnilor guvernanţi! Această lege, valabilă oriunde, se aplică şi în Turcia, în contextul demografic dificil pe care îl are. Practic, dezvoltarea prea rapidă nu permite ca societatea să ajungă din urmă tehnologia, iar în secolul XXI aceasta este o problemă cu care toate statele avansate din punct de vedere economic se vor confrunta.

Turcia este acum un loc unde toţi ochii privesc, cu mai multă atenţie decât la Siria – deşi în acest al doilea caz interesele sunt mai mari. Ea reprezintă, acum, un caz şcoală, despre cum trebuie să avansezi în economie, fară să îţi închizi singur energiile vitale ale ţării. Dacă acest blocaj – sau percepţia existenţei acestuia – va continua, vom spune în curând că dl. R. T. Erdogan a intrat în istorie.

Iar marele câştigător este poporul turc, ceea ce permite să ne gândim cu mai multă atenţie la geopolitica zonei. Oricum, timpurile de astăzi nu ne permit altceva, iar analizele trebuie să fie din ce în ce mai temeinice, pentru a crea şi la noi o nouă elită, conştientă de rolul geopoliticii şi a marilor table de şah.