„China poate fi un rival sistemic la adresa UE, dar nu constituie o ameninţare la adresa păcii mondiale“

O afirmaţie după care Josep Borrell, Înaltul Reprezentant  pentru politică externă şi de securitate şi vicepreşedinte al Comisiei Europene, fost preşedinte al Parlamentului European şi fost ministru de externe al Spaniei, a pus punct. Şi, după punct, noi ce facem?

Care noi?

Noi, cum s-ar spune, cei din Statele Membre, cei în numele cărora vorbeşte Borrell în domeniile sale de competenţă. Dar "noi", cei din România spre exemplu, suntem literalmente aşezaţi în centrul unei dilemene, pe cât de simplu de formulat, pe atât de complicat de jucat, atâta timp cât SUA, principalul nostru aliat strategic, enumeră lista diferendelor grave cu europenii şi încearcă mobilizare globală împotriva noului Imperiu al Răului despre care spune că ar fi China. Noi, care va să zică, cu cine votăm, căci presiunile se accentuează şi, măcar o singură dată în istorie, aş vrea să ştiu că ne situăm într-o tabără oarecare, până la sfârşit, cu toate consecinţele, cu politicieni având capacitatea de a enumera argumentele în favoarea unui scenariu sau altul, din reală convingere şi nu din străvechiul oportunism care-i făcea pe boierii noştri, timp de secole, să plătească, preventiv, peşcheşul cuvenit la toate tarabele puterii de la Stambul şi la toţi cei care deţineau vreo demnitate oarecare, dar, discret, încercând să obţină informaţii şi despre cam cât ar da adversarii lor, la fel de lacomi, corupţi şi necruţători.

În general, ai noştri se apărăr spunând "suntem prea mici pentru un război atât de mare, să aşteptăm să vedem cum bate vântul", capul la cutie şi devenim invizibili, reuşind mereu să trecem şi de hopul ăsta, căci tot de la străbunii noştri am învăţat ca dacă pleci pentru o perioadă rezonabilă de timp, cu şnsa să nu ţi-l taie în primele valuri de represalii tradiţionale după ce se schimbă stăpânirea, bucureie recurentă a nebunilor.

În consecinţă, nici măcar nu mai vrem să auzim ceea ce se mai întâmplă. Poate asta este explicaţia faptului că, pe fond, la nivelul diverselor structuri de putere, nu există un forum de informare şi dezbatere asupra priorităţilor europene, amintite doar dacă înseamnă bani daţi gratis. În rest, pe chestiuni strategice cum este aceasta a relaţiilor UE şi implicit ale noastre cu gigantul chinez, absolut nimic. Asta, fireşte, dacă exceptăm mesajele transmise pe reţelele sociale de mica (din ce în ce mai restrânsă) comunitate de troili puşi să insulte şi să ameninţe "la intimidare", acum speriaţi la auzul zvonurilor ce s-ar putea să fie adevărate, cum că una sau mai multe instituţii discrete s-au pus, în fine, pe controlul şi listarea identităţilor lor reale pentru a vedea dacă nu cumva aparţine unor reţele comandate din exterior.

De când n-aţi mai auzit o dezbatere parlamentară pe subiectul relaţiilor cu China, discuţie la care, în funcţie de noua strategie de securitate, să se anunţe lista de măsuri pe care dorim să le adoptă, fie în sensul parteneriatului strategic cu SUA şi în funcţie de priorităţile electorale ale lui Trump, fie în sensul unui posibil consens european pentru acţiune concertată întru apărarea intereselor europene şi construcţia pe mai departe a unui parteneriat.

O asemenea construcţie, fie că o doriţi - şi poate aveţi argumente - cu parfum american sau european, fiţi siguri că trebuie să aibă o definiţie foarte clară, adică să răspundă dacă, da sau nu, China reprezintă o ameninţare la adresa păcii mondiale, aşa cum afirmă Trump. Caz în care, sau cel puţin aşa ar fi firesc în termenii protocoalelor NATO, afirmaţia asta de la Washington ar trebuie să fie împărătşită de absolut toţi aliaţii, reuniţi în bloc comun la comanda liderului american şi participând, fiecare cum poate şi cât îl mai duc puterile cam secate după pandemie, la elaborarea planurilor comune de apărare atac împotriva unei ofensive chineze de dimensiune globală. Asemenea planuri, chiar dacă există într-o capitală sau alta, chiar dacă eventual vor ajunge la Comitetul Militar al Alianţei, la un moment dat vor trebui trimise spre capitale, solicitându-se planuri defalcate pe naţiuni, cele elaborate de planificatorii naţionali.

Dacă despre asta discutăm, atunci chiar ar trebui ca lucrurile să fie lămurite extrem de public şi trebuie spus, dacă se poate, în ce măsură suntem de acord cu afirmaţiile lui Josep Borrell care angajează Statele Membre într-un cu totul alt tip de abordare. Întreb şi acum: a consultat oare şi ministerul nostru de externe şi a primit un mandat de confirmare în acest sens sau, măcar post factum, ministrul nostru de resort poate, are voie să spună ceva, fie într-un sens, fie în altul?

O cale de a ieşi din strânsoare o oferă chiar Borrel într-un interviu dat pentru Euronews: "Vorbiţi despre relaţiile noastre cu Donald Trump, dar nu avem relaţii cu Donald Trump, avem relaţii cu SUA. Este o relaţii între instituţii şi nu între persoane. Toată lumea ştie că, azi, între noi şi SUA există dezacorduri şi că am primit din pareta SUA remarci care nu ne plac sau cu care nu suntem de acord".

Interesantă formulare şi care lasă o foarte lagă zonă liberă pentru negocierile viitoare între UE şi o Chină despre care spune că "din nou, s-a angajat că doreşte să fie prezentă în lume şi să joace un rol mondial, dar nu are ambiţii militare şi nici nu vrea să folosească forţa în conflicte militare".

După părera mea, mesajul este mai mult decât clar: în această notă se va desfăşura video-conferinţa de peste două săptămâni la care vor participa Charles Michel, Preşedintele Cosniliului European, Ursula von der Leyen, Preşedinta Comisiei Europene şi Primul Ministru chinez Li Kequiang. Ocazie cu care să se poată semna un document de cooperare cu China, intitulat Agenda 20205. Textul (sau, cel puţin, cele două schiţe pe care le-am văzut) este deosebit de generos şi precede un acord asupra investiţiilor, cel care poate va fi integrat în textul deciziei generale de cooperare care va fi discutat cu ocazia următorului Summit, cel extins, să vedem când va putea fi organizat în timpul preşedenţiei germane, urmând să fie prezenţi liderii politici din UE şi preşedintele chinez Xi Jinping. Pe domeniul acest al investiţiilor, aveţi aici documentele la zi.

Sigur că între partea europeană şi cea cineză există zone puternice de dezacord (vedeţi aici câteva dintre ele în interviul dat de Borrell pentru Euronews https://fr.euronews.com/2020/05/08/josep-borrell-l-ue-dit-ce-qu-elle-a-a-dire-a-la-chine-sur-le-coronavirus) dar, cum veţi vedea, chestiunea cea mai importantă râmâne cea legată de menţinerea sau distrugerea echilibrului mondial de securitate.

Mi se pare însă limpede că, pe fond, opţiunea europeană este în favoarea unei dezescaladări a tensiunilor şi căutării unei căi negociate de găsire a unei soluţii economice care să genereze şi o soluţie de securitate care să garanteze noua ordine internaţională. În definitiv, suntem sau nu pe linia acestei declaraţii de principii generale de politică externă pe care o face Borrell?

„Ordinea mondială era foarte degradată înainte de pandemie. Multilateralismul se afla în dificultate, în principal datorită faptului că SUA se retrăseseră din abordarea multilaterală a problemelor planetare. Îmi este limpede că ordina mondială actuală nu mai poate fi descrisă ca atare, nu mai corspunde repartiţiei reale a puterii. De altfel, această repartiţie este foarte diferită de cea care exista la finele celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când, în momentul constituirii acestei ordini mondiale, comanda a fost asumată de SUA. Cred că, azi, trăim într-o lume dezordonată şi trebuie să construim un nou multilateralism în care UE ar putea juca un rol important“.

Putem şi noi vrea asta. Sau nu. Dar să spunem ceva căci, aşa cum vedeţi, jocurile se fac oricum. O concluzie? Îl citez iarăşi pe Borrell, spunând, după reuniunea cu ministrul de externe chinez Wang Yi: „I-am spus: :nu te îngrijora, Europa nu va intra în niciun fel de Război Rece cu China!“.