Cele şase zile care au schimbat Orientul Mijlociu pentru totdeauna INFOGRAFIE

Israelul sărbătoreşte, începând de luni, a 50-a aniversare a Războiului de şase zile, un conflict care a marcat istoria modernă a unei întregi regiuni. Războiul a durat mai puţin de o săptămână - între 5 şi 10 iunie 1967 -, dar urmările sale se resimt chiar şi după o jumătate de veac.

Războiul de şase zile a fost declanşat de un atac preventiv al Israelului asupra aviaţiei militare egiptene, ca răspuns la deciziile Egiptului de a expulza forţa de menţinere a păcii din Fâşia Gaza şi Peninsula Sinai şi de a interzice navigaţia vaselor israeliene prin Strâmtoarea Tiran, dar mai ales la mobilizarea militară egipteană de lângă graniţa israeliană.

De la ce a pornit Războiul de şase zile

Premisele Războiului de şase zile trebuie căutate însă cu 20 de ani înainte, în Războiul civil din Palestina - desfăşurat între arabi şi israelieni de la votarea planului de partiţie a Palestinei în două state (la 30 noiembrie 1948) şi proclamarea statului Israel (la 14 mai 1948) – care s-a prelungit cu Războiul arabo-israelian din 1948 (începând din 15 mai), numit de evrei Războiul de Independenţă, iar de arabi Nakba (Catastrofa). 

Relaţiile dintre Israel şi vecinii săi arabi nu s-au normalizat niciodată, iar în primăvara lui 1967, la două decenii după aceste războaie, tensiunile atingeau din nou cote critice. Israelul şi-a reiterat poziţia din anii ’50, potrivit căreia interzicerea accesului în Strâmtoarea Tiran reprezintă un motiv de război (casus belli), deoarece pe acolo îşi aducea statul evreu 90% din importurile de petrol. 

De aceea, atunci când a luat decizia de a interzice Israelului accesul prin strâmtoare, Egiptul şi-a şi mobilizat trupele la graniţa cu statul evreu, simţindu-se ameninţat. De atunci şi până acum, partea egipteană susţine că mobilizarea trupelor a fost un act defensiv. Israelul, într-adevăr, a atacat primul, dar majoritatea observatorilor şi istoricilor privest atacul drept un act legitim de autoapărare împotriva unei ameninţări iminente, scrie „Newsday“. Afirmaţiile şi contraafirmaţiile privind succesiunea acestor evenimente şi legitimitatea fiecărei părţi sunt doar una dintre multele controverse legate de Războiul de şase zile, nerezolvate până azi.

O imagine-document: primii paraşutişti israelieni ajung la Zidul Plângerii din Ierusalim, pe 7 iunie 1967 Foto: EPA

Aşa s-a călit Israelul

Israelul nu intenţiona să poarte lupte pe mai multe fronturi, dar confictul s-a extins rapid prin intrarea în război de partea Egiptului a Iordaniei şi a Siriei. A fost însă o decizie cu un preţ usturător pentru ţările arabe. După doar şase zile de lupte, Israelul controla Peninsula Sinai şi Fâşia Gaza, Înălţimile Golan, Cisiordania şi întreg Ierusalimul. Noul Israel se întindea acum pe o suprafaţă de trei ori mai mare decât înainte, după o ciudată repetare a Genezei: şase zile ale „Facerii“, urmate de o zi de odihnă - în acest caz, semnarea unui armistiţiu, notează „Newsday“.

Pentru mulţi dintre arabi, Războiul de şase zile şi rezultatul său au pus capăt visului ştergerii Israelului de pe hartă. Victoria din 1967 a făcut ca Israelul să devină o permanenţă, într-un mod în care Războiul arabo-israelian din 1948 şi Războiul Suezului din 1956 nu reuşiseră s-o facă. Noul stat căpăta acum şi o dimensiune strategică. Iar cei mai mulţi lideri arabi şi-au schimbat obiectivele, de la anihilarea Israelului la revenirea sa în graniţele dinainte de 1967.  

7 iunie 1967: legendarul Moshe Dayan, încadrat de Uzi Narkiss şi Yitzhak Rabin (dreapta) intră în Oraşul Vechi din Ierusalim Foto: EPA

Eroii Războiului de şase zile

La fel ca majoritatea conflagraţiilor importante, şi Războiul de şase zile a avut figuri emblematice. Mai mult, unii dintre protagonişti au căpătat dimensiuni de legendă şi au avut ulterior o carieră politică remarcabilă.

Legendarul Moshe Dayan (1915-1981) este considerat de israelieni cel mai important dintre protagoniştii Războiului de şase zile. De fapt, întreaga lui existenţă pare un simbol al luptei evreilor pentru un stat independent, chiar de la naştere: este al doilea copil care a văzut lumina zilei în primul kibbuţ înfiinţat de evrei încă din 1909, în Palestina otomană. N-avea nici 14 ani când a intrat în rândul forţelor de apărare evreieşti Haganah, în 1938. Haganah a colaborat cu forţele britanice, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când acestea au invadat Siria şi Libanul controlate de guvernul francez de la Vichy (Campania Siria-Liban), Dayan a participat la cucerirea a două poduri, operaţiune în cursul căreia şi-a pierdut un ochi şi a fost obligat să poarte, de atunci, peticul negru, devenit parte a imaginii unui luptător care semăna groaza printre inamici. A fost comandant de batalion pe frontul din Ierusalim în Războiul arabo-israelian din 1948, promovat general-maior în 1949 şi a avansat apoi în ierarhia militară până la vârful acesteia, fiind şeful statului major israelian între 1953 şi 1958. Dar mai ales poziţia de ministru al Apărării, în care s-a găsit în timpul Războiului de şase zile, l-a transformat în ochii întregii lumi în simbolul războinic al Israelului.

Yitzhak Rabin (1922-1995) a intrat încă de la 19 ani, în 1941, în comandourile Palmach ale forţelor de apărare Haganah, chiar în trupa comandată de Moshe Dayan, alături de care a luptat în Campania Siria-Liban. În Războiul arabo-israelian din 1948 a luptat în Deşertul Negev, în calitate de comandant al Brigăzii Harel. În 1964 a devenit şeful statului major al armatei israeliene, care, sub comanda sa, a obţinut istoricele victorii din Războiul de şase zile.

Uzi Narkiss (1925-1997), la fel ca Moshe Dayan şi Yitzhak Rabin, a intrat încă de foarte tânăr în forţele Haganah şi în comadourile Palmach: avea doar 16 ani. În 1967, era general de brigadă şi a avut un rol determinant în timpul Războiului de şase zile. În calitate de comandant al forţelor armate israeliene din Regiunea Centru, a avut misiunea de a bloca orice atac iordanian. Desfăşurându-şi trupele pentru această misiune, el a ajuns într-o poziţie avantajoasă, care i-a permis să cucerească Oraşul Vechi din Ierusalim.

Momentul e imortalizat într-o fotografie istorică, care îi înfăţişează pe Moshe Dayan, încadrat de Yitzhak Rabin şi Uzi Narkis, intrând în Oraşul Vechi prin Poarta Leilor.

Ariel Sharon (1928-2014) a intrat încă de la 14 ani în Gadna, un batalion paramilitar de tineret, şi mai târziu în Haganah. La 20 de ani a fost promovat comandant de pluton, pentru meritele sale în luptele din Războiul arabo-israelian din 1948. În 1949, ajungea comandant de companie, iar un an mai târziu – ofiţer de informaţii, însă cariera militară a lui Sharon a fost permanent marcată de contrastul între firea sa nesupusă, deseori agresivă, şi geniul său de comandant militar. 

În 1952 primea gradul de maior şi comanda Unităţii 101, o unitate specială de represalii, sub ordinele directe ale primului ministru. Aceasta a fost ulterior înglobată în Brigada de paraşutişti, la comanda căreia se afla în Războiul Suezului, din 1956. Atunci, încălcând dipoziţiile superiorilor săi, a atacat forţele egiptene, cucerind poziţii-cheie din Sinai, dar cu pierderi importante. Insubordonarea i-a frânat cariera ani buni, în care a rămas general de brigadă, fiind promovat general-maior abia în 1964. Războiul de şase zile l-a găsit la comanda Diviziei 38 Blindate, cea mai puternică de pe frontul din Sinai, unde avea o misiune defensivă. În loc să-şi îndeplinească obiectivele, Ariel Sharon a planificat şi executat propria sa ofensivă, în care a implicat, alături de blindatele sale, forţe aeriene, infanterie şi paraşutişti, spulberând fortificaţiile şi întreaga reţea de apărare egipteană în Bătălia de la Abu-Ageila. Această luptă a fost decisivă pentru cucerirea Peninsulei Sinai de către Israel şi i-a adus lui Sharon aprecierea strategilor internaţionali, care au afirmat că generalul israelian a introdus o nouă paradigmă în comanda operativă, printr-o serie de inovaţii strălucite. 

Potrivit istoricilor, acest asalt din Războiul de şase zile şi încercuirea Armatei a 3-a egiptene în Războiul de Yom Kippur din 1973 l-au transformat pe Ariel Sharon într-un erou legendar şi i-au adus din partea evreilor supranumele de „regele Israelului“.

Ofensiva din Sinai s-a transformat într-un succes istoric datorită lui Ariel Sharon Foto: EPA

O pace prea îndepărtată

Războiul de şase zile nu a fost urmat însă de o pace între arabi şi israelieni, nici măcar de una parţială. A fost nevoie de încă un conflict, Războiul de Yom Kippur, din octombrie 1973, care evidenţieze necesitatea unui proces de pace. Negocierile purate după Războiul de Yom Kippur s-au finalizat cu Acordurile de la Camp David şi cu tratatul de pace israeliano-egiptean. 

Deşi n-a deschis drumul negocierilor de pace, Războiul de şase zile a deschis, totuşi, calea diplomaţiei, concretizată, în acest caz, prin Rezoluţia 242 a Consiliului de Securitate al ONU. Adoptată în noiembrie 1967, rezoluţia cerea Israelului să se retragă din teritoriile ocupate în Războiul de şase zile, dar consfinţea şi dreptul Israelului la existenţă între graniţele sale, recunoscute şi garantate.

Rezoluţia 242 este un caz clasic de ambiguitate creativă: persoane diferite pot înţelege din ea lucruri diferite. Iar aceasta face ca o rezoluţie să fie uşor de adoptat, dar dificil de aplicat. De aceea, nu e deloc surprinzător că încă nu e pace între israelieni şi palestinieni, în pofida nenumăratelor demersuri diplomatice ale celor două părţi, ale Statelor Unite, ale Uniunii Europene sau statelor membre, sau ale Naţiunilor Unite.

Iar acest lucru nu e lipsit de consecinţe. Palestinienii continuă să fie lipsiţi de un stat al lor şi de propriul control asupra propriilor vieţi. Iar obiectivul Israelului, de a fi un stat evreiesc definitiv, democratic, sigur şi prosper e ameninţat de rebeluinea împotriva ocupaţiei continue şi de evoluţia realităţilor demografice, scrie Richard N. Haass, preşedintele Consiliului pentru Relaţii Externe din SUA pentru „Newsday“. 

O nouă intifada stă să izbucnească

Pentru palestinieni, săptămânile următoare vor fi încărcate de amărăciune, fiindcă ei se vor gândi întruna la cei 50 de ani de ocupaţie şi la faptul că, în pofida procesului de pace de la Oslo, a retragerii israeliene din Fâşia Gaza în 2005, a rundelor de negocieri şi a promisiunilor interminabile ale comunităţii internaţionale, soluţia celor două state pare mai îndepărtată ca niciodată. Mai mult, negocierile care ar fi putut evita izbucnirea unui nou conflict cu ocazia aniversării au intrat în impas. 

Furia palestinienilor a crescut în acelaşi timp cu hotărârea israelienilor de a păstra teritoriile ocupate. Preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas, care urmăreşte o „soluţie a celor două state“ negociată pe baza frontierelor din 1967, şi-a legat speranţele de eforturile aşa-zisului Cvartet – SUA, UE, ONU şi Rusia. Negocierile în această direcţie au ajuns însă pe linie moartă, din cauza conflictelor mai recente, în special cel din Siria, care eclipsează vechile dispute palestiniano-israeliene. 

Pentru mulţi palestinieni, aniversarea a 50 de ani de la Războiul de şase zile reprezintă un termen-limită în lupta pentru independenţă, scrie publicaţia „Al-Monitor“, axată pe problematica Orientului Mijlociu. Un oficial apropiat de preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas, a declarat pentru „Al-Monitor“ că vremea eforturilor diplomatice aproape a trecut. „Dacă ajungem în iunie 2017 fără un stat palestinian, nu avem altă soluţie decât să revenim la strategia alternativă a obţinerii unui stat prin luptă“. Oficialul citat prevede că Ierusalimul şi în special Muntele Templului vor fi în centrul luptelor, în care se vor implica şi ţări arabe, precum şi organizaţii teroriste şiite şi sunnite. Mai multe publicaţii palestiniene anticipează, de asemenea, izbucnirea unor lupte violente, cărora le-au dat deja un nume: „intifada independenţei“.

Din punctul de vedere al Israelului, soluţia celor două state nu apare deloc la orizont, ba chiar guvernul evreu acţionează într-o direcţie contrară. Cu aproape un an în urmă, pe 8 iunie 2016, ministrul israelian al agriculturii, Uri Ariel, care îl însoţea pe premierul Benjamin Netanyahu într-o vizită în Rusia, declara că lumea ar trebui să uite de ideea unui stat palestinian şi că el, personal, îşi doreşte ca guvernul să preia controlul a mai mult de jumătate din  Cisiordania şi să-i expulzeze pe palestinienii din acest teritoriu.

Sentimente împărţite

Israelienii se pregătesc să aniverseze, cu sentimente împărţite, o jumătate de veac de la Războiul de şase zile, scrie „The Guardian“. Chiar dacă a fost scurt, conflictul a marcat definitiv istoria şi geografia Orientului Mijlociu şi a lăsat în urmă, în societatea israeliană, o dispută care s-a amplificat în cei 50 de ani scurşi de atunci, în loc să se atenueze.

E vorba de clivajul între reprezentanţii dreptei, care susţin ideea de inspiraţie biblică a „Marelui Israel“, de la râul Iordan la Mediterană, şi oponenţii lor, care cred în retrocedarea teritoriilor cucerite în 1967 în schimbul garanţiilor de pace din partea vecinilor arabi. Victoria istorică de atunci a adus sub ocupaţie israeliană Fâşia Gaza, Cisiordania, Ierusalimul de Est (cu Oraşul Vechi), Peninsula Sinai şi Înălţimile Golan. 

Pentru dreapta israeliană, acum la putere, aniversarea Războiului de şase zile este o sărbătoare incontestabilă, aşa cum a precizat şi premierul Benjamin Netanyahu în recenta şedinţă de guvern în care s-a aprobat finanţarea festivităţilor, când a descris momentul drept „una dintre cele mai mari victorii din istoria Israelului“. „Ne-a adus înapoi o parte din patria noastră şi a schimbat complet situaţia noastră strategică“, a explicat Netanyahu.

Sărbătorirea a 50 de ani de la Războiul de şase zile începe luni şi va dura toată vara, încheindu-se în septembrie cu o festivitate oficială a guvernului israelian la Gush Etzion, un cluster de colonii evreieşti din Cisiordania. Gush Etzion, un simbol al rezistenţei israeliene, va sărbători în septembrie 50 de ani de la reînfiinţarea coloniei, în urma Războiului de şase zile din 1967, după ce ocupanţii aşezării iniţiale fuseseră masacraţi în războiul civil din 1947-48.