Ce merită un erou în viaţă?

Florinel Enache şi cei dragi sufletului său.

Numai un naiv poate crede că această campanie versus unii ex-lideri militari - despre care se spune doar parţial adevărul, din raţiuni politice, uşor de înţeles - ţine de întărirea justiţiei în România. Împăraţii romani erau celebri prin controlul mulţimilor efectuat simplu. Aruncau  nevoiaşilor pâine şi le ofereau circ. Noi avem parte de un circ, de cea mai proastă calitate.

Ca militar mi-am pus câteva întrebări. Când? La repatrierea corpurilor neînsufleţite, ale unor conaţionali civili, victime ale unui atac terorist petrecut într-o altă ţară. Interogaţii perfect justificate.

De ce le-au fost aduse sicriele cu un avion militar? Pentru ce acestea au fost acoperite cu Tricolorul românesc? De ce au beneficiat, victimele amintite, de onoruri militare?

Au fost în misiune? Vizând astfel mai binele compatrioţilor de acasă, precum componenţii batalioanelor din forţa expediţionară românească?

Au căzut la datorie? Ca urmare a faptului că şi-au asumat o carieră de excepţie? Una în care moartea pentru ţară este clipa asumată, în mod aprioric, printr-un jurământ nerostit, azi, decât de profesioniştii militari?

Nu. Dar erau cetăţeni ai României.

Care au crezut în libertatea de mişcare, în comunitatea euroatlantică.

Şi au căzut victime disperaţilor unei lumi care refuză evoluţia, apărând: cutumele primitive; întunericul existenţial, în care îşi ţin femeile şi fetele; încălcările abuzive, repetate, ale dreptului fiecărei fiinţe umane de a respira liber.

Toate astea prin invocarea unei religii opusă forţat, nu realist, celei creştine.

O religie invocată şi pentru a justifica acţiunile lor armate, majoritatea marcate de laşitate – precum exploziile teleghidate, pe căile rutiere de acces - sau de recursul la sacrificarea unor tineri îndoctrinaţi, prostiţi de apostolii răzbunării cu orice preţ, că numai aşa, prin proba devotamentului lor, vor asigura propriilor familii un venit altfel nicicând visat.

Există vreun român, lucid, care să accepte uciderea unui semen cu pietre, pentru culpe ce le judecă, de regulă, într-un stat democrat, o instanţă unde legea este mai presus de orice? Nu cred.

Dar falia - dintre lumea civilizată, modernă şi aceea tributară negării progresului, doar pentru a rămâne la putere feudalii veacului 21 - există. Şi trece, din păcate, şi prin deşertul afgan. Unde am fost.

Acolo unde Armata României nu a trimis mercenari.

Nici “carne de tun”, la solicitarea aliaţilor americani.

Ci batalioane antrenate special, pentru a acţiona, în mod real, în teatre de război.

Subunităţi de elită, care constituie mândria Forţelor Terestre Române.

Niciun stat vecin cu ţara noastră nu are peste zece mii de luptători profesionişti rulaţi, cu misiuni aproape imposibile, prin teatre de operaţiuni militare dure, precum cel ex-iugoslav, irakian şi afgan.

Am mai scris-o şi o repet.

Batalioanele acestea, călite la mii de kilometri de casă, dacă situaţii imprevizibile ar impune să fie utilizate şi în apropierea frontierelor naţionale, nu ar avea nevoie decât de circa 10 ore, pentru a admira, ca şi înaintaşii lor, un alt parlament, ce îşi oglindeşte arhitectura, cu nostalgii imperiale, în Dunăre.

Şi doar de şapte ore pentru a consfinţi anularea, de facto, a tratatului criminalilor Stalin şi Hitler, care prevedea ocuparea samavolnică a României răsăritene.

Asta pentru că militarii din asemenea subunităţi ştiu ce înseamnă să lupţi în lipsa tranşeelor - împotriva unui inamic care este pretutindeni şi nicăieri -, înaintând pe căi de comunicaţie unde populaţia, sătulă de război, nu poate privi trupele străine decât cu o vizibilă neîncredere.

Asta se ignoră în media plaiurilor mioritice.

Deşi, într-o asemenea realitate complexă cad la datorie bărbaţi unul şi unul. Sau sunt grav răniţi camarazi de-ai lor. Precum Florinel Enache.

Militar rănit, pe timpul unei cercetări în teren, unde, la tot pasul putea fi - şi a fost... – un dispozitiv exploziv improvizat.

Ei bine, din acel moment este de admirat soţia lui!

Pentru că, mai ales atunci când l-a vizitat la spital, peste Ocean, la Centrul Naţional Medical Militar „Walter Reed”, a dovedit că ştie să îşi păstreze cumpătul. Şi soţul!

Aţi citit bine.

Nu uit că purtam, cândva, pe platoul de adunare al unităţii, un dialog cu o tânără, cu grad de ofiţer, dintr-un batalion tocmai întors, din teatrul afgan de operaţiuni militare. Nu căzuse nimeni la datorie. Nu a fost nimeni rănit, în acel batalion. Doar câteva, dintre femeile în uniformă militară au găsit apartamentele lor părăsite de sufletele celor cărora le dăruiseră inimile. Şi asta ucide...

Însă cazul plutonierului adjutant principal Florinel Enache readuce, în discuţie, procedurile instituţionale, obligatorii, în cazuri similare. Existente la americani.

Dar pentru naivii presei române este un eveniment vizitarea camaradului Florinel Enache de către Prima Doamnă Michelle Obama. La Washington D.C. este o atribuţie firească a soţiei preşedintelui.

Faptul că însuşi preşedintele Barack Obama a poposit la patul militarului român, strângându-i simbolic singura mână rămasă validă ţine de obligativitatea pe care o are şeful statului american. Aceea de a onora pe toţi cei care au acţionat ca aliaţi ai Statelor Unite. Standarde, nu favoruri accidentale!

Din punctul de vedere al relaţiilor publice, actualul decident numărul 1, din ministerul armatei, a dat presei informaţiile cuvenite privind finanţarea îngrijirilor medicale acordate, peste Ocean, camaradului Florinel Enache. Însă omologul american, al ministrului român al apărării, nu ar fi folosit sintagma nefericită:”deja am cheltuit foarte mulţi bani”.

Ci ar fi afirmat că forţele armate acum, dar şi în alte cazuri similare, vor pune pe primul loc viaţa celui rănit. Nu calculele direcţiei financiare.

Doar şi într-o familie normală, de români, la greu, nu i se aminteşte celui aflat în dificultate, câte eforturi s-au făcut pentru el, ci i se spune că va fi ajutat cât timp va fi nevoie.

Ministrul de la Bucureşti a uitat, probabil, că nu se mai afla în campanie electorală. Deşi vorbele sale, aparent tipice unei informări publice exhaustive, pot sensibiliza pe cei apropiaţi grav rănitului reîntors pe un... scaun personalizat. Precizarea ultimă este treaba unui ministru?!...

Dar nu acest trecător ocupant al fotoliului ministerial este problema. Ci absenţa standardelor profesionale, care să asigure automat, acelora a căror sănătate a fost afectată, pe timpul misiunilor de luptă, demnitatea unui veteran de război.

Căruia nu i se acordă favoruri!

Ci drepturi stipulate în prevederi aplicabile indiferent cine conduce ministerul forţelor armate. Abia când vor exista drepturi acordate în baza unor cadre legale deja cunoscute, viitorul ministru al apărării nu se va mai lăuda cu... achitarea facturilor trimise din SUA, cu achiziţionarea scaunului special, pentru persoanele invalide, şi cu suportarea, în continuare, a cheltuielilor vizând tratamentul unor militari grav răniţi.

Trist, nu-i aşa?

Dacă Florinel Enache era militar american, se organiza o ceremonie specială, la Casă Albă, unde însuşi preşedintele i-ar fi pus pe piept Medalia Naţională „Serviciul Credincios”, clasa I, cu însemn de război, pentru militari!

Şi scriu aceste rânduri cu speranţa că actualul şef al statului român va organiza o asemenea ceremonie la Palatul Cotroceni. Asta ţine de onoarea şi datoria sa! Şi ca ofiţer în rezervă.

Cine s-a uitat în ochii lui Florinel Enache a putut desluşi acceptarea, calmă, a noii sale condiţii umane. Nu resemnarea!

Cine a căutat emoţia pe chipul soţiei camaradului Enache nu a detectat disperarea. Ci hotărârea. De a merge, cu Florinel, mai departe.

Mi-aş dori să fiu la Cotroceni, când va fi primit eroul acolo, împreună cu soţia sa, chiar de preşedintele României, cu nevasta lui.

Nu cu gardă de onoare. Nu cu demnitari dornici să fie acum lângă gravul invalid, deşi nu i-a văzut niciun camarad al lui Florinel, poposind la ei, acolo, în tabăra militară din deşertul insurgenţilor islamici.

Ci cu două rânduri de români simpli, care, din propriul imbold, nu pentru că vor fi în preajmă şi cameramanii televiziunilor ştiute, să dea dovadă de omenie.

Să aplaude un erou în viaţă!

Pentru că, mâine, s-ar putea afla, într-o ipostază similară, fiul/fiica, fratele/sora, soţul sau soţia lor.