
Carte de reportaj. Îndepăratata de noi lume a ritualurilor
0
Am plecat în Japonia pentru a realiza o serie de trei documentare despre ritualurile sacre. Cele care însoţesc şi definesc Drumul Florilor, Drumul Ceaiului şi Drumul Sabiei.
Drumuri iniţiatice şi având la capătul lor, fiecare în definiţia proprie fasonată de-alungul a secole de experienţe codate în comportamente pentru învăţarea cărora adeseori nu ajunge o viaţă, o revelaţie de tip mistic. Am avut privilegiul de a a-i cunoaşte de cei trei Mari Maeştri ai celor trei şcoli, am vorbit îndelung cu ei despre lumea în care oficiază, în prezentul continuu al unui drum populat de la începutul timpurilor de căutători, asemeni lor, ai unei perfecţiuni pe care ştiu, cu umilinţă, că nu o vor atinge niciodată, dar pentru care se pregătesc clipă de clipă. Căci pregătirea dă valoarea revelaţiei finale, efortul de a înţelege dă valoarea finală a adevărului simplităţii absolute care se află la capăt de drum...
Desigur, voi povesti despre cei trei Mari Maeştri. Dar cred că înţelegerea acelei lumi, pentru mine cel puţin, a început de la două momente emblematice pe care le-am trăit ca umil occidental sălbatic sosit la poarta misterului lumii ordinii hieratice.
Primul moment se petrece la gara din Tokyo, de unde trebuia să plecăm înspre Osaka cu celebrul Shinkansen, trenul de mare viteză, realizarea emblematică a tehnologiei de vârf a acestei Japonii super-tehnologizate şi simbol al înaltei performanţe industriale a ţării. Acel tren care, în 2012, transporta anual peste 150 de milioane de pasageri, având o durată medie de întârziere de 37 de secunde pentru fiecare tren. Asta incluzând, cum ni se explica foarte serios, toate cauzele imaginabile, inclusiv dezastrele naturale...

Aveam destul timp la dispoziţie (peronul era miraculos de gol pentru că era noaptea tâziu) pentru a observa intrarea minunăţiei în gară. La capătul de linie, acolo unde avea să se oprească vârful săgeţii, era doar un controlor îmbrăcat în uniforma cu tăietură clasică şi sobră a companiei de căi ferate,cu o caschetă pe cap. Nemişcat, drept ca o statuie, aştepta. A stat aşa preţ de cel puţin zece minute, singur şi solemn, drept şi serios personaj în singurătatea absolută a capătului de linie în noaptea japoneză. Apoi, fără să facă zgomot, doar cu un fâşâit uşor, apare monstrul feroviar, strălucitor, uriaş. Se opreşte exact în punctul unde aştepta omul nostru. Care, în acel moment, face un gest, fabulos pentru mine, parte a ritualului cotidian pentru el: se înclină adânc în faţa trenului. Salută cu respect cu gestul acela pe care l-am găsit înscris printre cele 9 principii fundamentale ale Codului Bushido: Sonchoo. Căci, atenţie, fiecare dintre japonezi învaţă că este esenţial să ştii că să tratezi fiinţele şi lucrurile cu deferenţă este condiţia de integrare într-o lume a ordinii şi principiilor.
Repet, omul era singur, la capăt de peron, era noaptea târziu, chiar nu-l vedea nimeni şi, totuşi, a salutat impecabil, solemn, întredeschizând pentru o clipă poarta spre hieratic, spre lumea de coduri care poate duce la perfecţiune. Sigur că era un gest normal pentru el, asta dădea întreaga valoare a momentului. Gestul însemna esenţa unei lumi şi simboliza un cod de valori nu numai asumat dar şi perfect funcţional, oglindă a unei formule multimilenare de înţelegere a universului şi ordinii respectabile a lucrurilor.
Al doilea moment se petrece în Castelul din Osaka unde, în urma unui excepţional act de bunăvoinţa al gazdelor, am rămas singuri pentru a filma în linişte fabuloasa expoziţie cuprinzând cea mai completă colecţie din lume de armuri, arme şi documente dintre cele mai diverse privind samuraii şi istoria Şogunatelor.
Ne apropiam de finalul unei zile de filmare cumplit de obositoare, fără o clipă de răgaz, când unul dintre documentariştii cu care lucram ne-a spus că să ne strângem rapid minimul necesar pentru o filmare cu totul specială, într-un loc special. Ne-au dus într-o cameră goală unde exista doar un etalaj acoperit cu o ţesătură care semăna cu mătasea. Electricianul a fost rugat să pună luminile şi să plece, în cameră trebuind să rămână cât mai puţine persoane...straniu, dar ne-am conformat. Şi mai stranie era atmosfera care începea să se instaleze, un fel de aşteptare respectuoasă, în tăcere, omul nostru dispărând rapid pe o uşă laterală şi transmiţându-ne în şoaptă, prin translator, că să stăm liniştiţi şi gata să filmăm.
Uşa se deschide, intră trei persoane purtând pe braţe, cu imensă grijă, un sul ce părea de piele, pe care-l aşează pe etalaj, îndepărtându-se imediat câţiva metri şi înclinându-se adânc în semn de respect. Unul dintre ei, în şoaptă, spune că putem începe să filmăm , se înclină din nou şi, în genunchi în faţa etalajului, ia sulul şi îl desface, arătându-ne un obiect sacru al ordinii imepriului imuabil: sabia, Katana lui Ieyasu Tokugawa, primul Shogun al dinastiei care avea să-i poarte numele, celebră între toate şi venerată pentru că a fost şi ultima din marea istorică eroică, începută în 1603 şi încheiată în 1868, odată cu Revoluţia Meiji.
A ridicat sabia înspre noi, în gest de prezentare, cu mâinile întinse dar înclinându-se din nou, foarte adânc. Fără să se uite vreodată înspre sabie, cum nu se uita nimeni din încăpere, toţi aplecaţi, în genunchi, în cea mai adâncă formă de plecăciune, cea mai formală dintre toate. Era venerat un simbol naţional? Sigur. Dar se mai întâmpla ceva, un act magic pur de recunoaştere a puterii pe care Katana o închidea în sine şi o descoperea doar când era lăsată să strălucească în lumină. În acel moment, avea să-mi spună mai apoi un Mare Maestru, sabia, pentru a nu cere sânge aşa cum era învăţată să facă ori de câte ori era scoasă din teacă, trebuia salutată formal recunoscându-i-se puterea, fără a fi privită vreodată direct, semn de supunere absolută în faţa simbolului pur de moarte care putea reechilibra oricând un univers.

Două momente care conturează un tip de atitudine mentală perenă şi un cod de comportament care reflectă o nevoie de ordine, echilibru şi ierarhie.
Învăţarea salutul nu este nicidecum o etapă formală, este o asumare de valori, este recunoaşterea unui ritual ce trebuie mereu operat pentru a fi în acord cu valorile eterne, însoţit de curăţenie, dreptate, curaj, credinţă, putere de sacrificiu. Nu impuse, ci asumate.
Ordinea universului, atunci când este căutată şi respectată, se face prin asemenea experienţe personale, reunite, precum în cazul japonez, într-o definiţie culturală şi spirituală naţională.
Cei care salutau trenul sau sabia strămoşilor, se raportau la un simbol ce transcende fiinţa individuală, ca atunci, şoptea un Mare Maestru, semnul vizibil că sunt gata să primească miracolul valorii de dincolo de noi.
Sunteţi gata? - l-am întrebat. Nu, a răspuns el. Dar mă pregătesc să fiu gata când voi fi chemat. Atunci, pe cât pot, pe cât ştiu, vreau să-mi fac datoria şi să cinstesc memoria strămoşilor mei, a spus Marele Maestru, înclinându-se adânc în deplina umilinţă a înţelepciunii unui Drum din care era parte, cu care se confunda şi pe care-l ţine încă deschis celor care vor vrea odată să-l parcurgă.
Căutarea perfecţiunii? Poate, răspunse Marele Maestru. Poate, dacă am şti ce înseamnă. Nu este un singur răspuns. Sunt mai multe poveşti. Cadou de despărţire, îmi spuse cel cu care vorbisem despre viaţa lamelor făcute să ucidă, uite o poveste din timpul samurailor...
Un şogun avea ambiţia să aibă cel mai bun caligraf. Plătise averi pentru a aduce la curte maeştri caligrafi care desenaseră nemaivăzute până atunci poeme. Dar mai rămăsese unul singur, cel despre care se spunea că era cel mai bun dintre toţi. Cel de la care se aştepta o minunăţie, cea pe care şogunul o tot aştepta, zi după zi, lună după după lună, an după an. Tot trimitea mesageri caligrafului, întrebându-l ce se întămplă, primea acelaşi răspuns: aşteaptă, meditez, mai am puţin...A venit vremea ca şogunul să moară, iar fiul său, după câţiva ani, şi-a amintit de caligraf. A trimis o întrebare şi a primit mesajul că acesta era şi el în prag de moarte, dar că-l ruga să vină pentru că terminase opera comandată de bătrânul şogun.
Uite, îi zise stăpânului tânăr, tatăl tău mi-a comandat să desenez manuscrisul perfecţiunii. Uite-l, zise, arătând, spre uimirea tuturor, un pergament alb. Am desenat o viaţă întreagă conturul literelor şi apoi am început să le şterg una după alta deoarece numai albul absolut este purtitatea. Ia manuscrisul acesta care este opera vieţii mele, tinere stăpân, şi pot să mor în pace.
Eu, îmi zise Marele Maestru, încă nu am şters toate semnele, mai am încă a netezi nisipul grădinii interioare....Îndepărtată de noi este această lume a ritualurilor întru perfecţiune pe care, la margine de Dâmboviţa, măcar le-am vrut odată povestite.Chiar dacă,poate, în mod inutil.