A fost odată în Siria: „Happy Easter, Mr. President” - Partea II

„În Duminica Paştelui am hotărât să vizităm oraşele creştine din munţii adiacenţi Damascului -€“ principalele aşezări fiind Maaloula şi Sidnaya”, povesteşte bloggerul Cezar Dumitru, despre experienţa trăită în 2008 în Siria, ţara considerată „Cornul Adundenţei” înainte de a fi măcinată de războiul civil declanşat în martie 2011.

Citiţi şi partea I din mărturia bloggerului Cezar Dumitru, despre experienţa unei vacanţe de Paşte petrecut în Siria anului 2008. 

„Aici, localnicii încă vorbesc arameică, limba vorbită de Iisus Hristos, iar actorii celebrului film al lui Mel Gibson -œPatimile lui Hristos- au vorbit tot în arameică, iar, pentru a învaţă această limbă, actorii celebrei producţii, inclusiv Maia Morgenstern sau Jim Caviezel, au locuit în aceste oraşele.

Sydnaya este o localitate aproape majoritar creştină, un oraş cu case mari, din piatră, ca nişte cetăţi. Departe de magherniţele sau blocurile de tip socialist din cartierele sunnite ale Damascului, aici se simte bogăţia, iar pe dealuri veghează imensele catedrale ale oraşului. După ce am vizitat bisericile din Sydnaya, şoferul nostru, care era creştin, vorbitor de arameică, franceză (ca toţi creştinii) şi ceva engleză, a insistat să nu ratăm nicio biserică - ortodoxă, maronită, catolică, greco-catolică, caldeeană etc., aşa că am petrecut câteva ore bune prin Sydnaya. Pelerinajul de Paşte nu se termină aici, continuăm şi la Maaloula.

Şoferul ne-a lăsat sus pe deal, Sf. Sarkis, iar de acolo urma să coborâm printr-un canion spre biserică Sf. Taqla, cea mai sfântă biserică din acest oraş căţărată spectaculos pe nişte stânci. În timp ce ne îndreptăm spre canion, ne-am intersectat paşii cu o trupă de băieţi tunşi scurt, îmbrăcaţi în costume ieftine şi cu mitralierele sub sacou...Hmmm...Ei se uitau cu curiozitate la noi, noi ne uitam cu curiozitate la ei. Dar, la un moment dat, drumurile noastre s-au despărţit. Băieţii s-au instalat pe nişte înălţimi, iar noi am coborât prin canion spre Sf. Taqla. Odată ajunşi în parcarea bisericii, ne-am întâlnit cu şoferul cu ochii strălucind de bucurie: „Intraţi repede, Bashar e în biserică. Duceţi-vă să-l vedeţi!”.

Am urcat rapid în complexul bisericesc – un complex format din biserici, capele si chilii cocoţate pe diverşi pinteni de munte într-un dans arhitectonic spectaculos. În curtea principală, nişte cercetaşi repetau diverse cântece, iar alţii stăteau la umbră. Încep să urc spre vârful mânăstirii către capela cu icoana Maicii Domnului. Din partea opusă cobora, pe o scară îngustă, însuşi preşedintele sirian Bashar al-Assad cu soţia (frumoasă, dom’le!), cu una dintre fetiţele lor şi cu maica stareţă. Cam înghesuială pe scări, lume, popor, credincioşi, turişti. 

Mă dau într-o parte pentru a face loc micului convoi care era pozat la foc automat. Aveam o geantă la mine în care puteam să am un pistol fără probleme. Şocant, nimeni nu m-a verificat. Bashar ajunge în dreptul meu. „Happy Easter, Mr. President.” Bashar se opreşte, mă priveşte cu ochii lui albaştri şi mari şi îmi răspunde „Happy Easter to you, as well, and Welcome to Syria”.

Bashar nu trebuia sa fie urmaşul tatălui său Hafez. Fratele mai mare, carismaticul Bassel, a fost pregătit să devină preşedintele succesor al tatălui. Bashar a terminat Universitatea de Medicină din Damasc şi apoi a urmat cursuri postuniversitare în Marea Britanie, devenind medic oftalmolog, chiar şi practicând în această ţară. Dar, în 1994, urmaşul Bassel a murit într-un accident suspect de automobil şi Bashar a fost rechemat de urgenţă pentru un training corespunzător – a terminat rapid Academia Militară şi a fost aruncat în politică. În 2000, Hafez al-Assad a murit brusc (şi suspect), aşa că Bashar a devenit noul lider al Siriei – Constituţia a trebuit să fie schimbată urgent pentru că Bashar era prea tânăr să devină Preşedinte în conformitate cu vechea Constituţie.

Speranţele au fost mari. Bashar îi succeda vechiului socialist Hafez, era educat în UK, era tânăr şi frumos. Şi şi-a luat şi nevastă frumoasă, o englezoaică cu părinţi sirieni, iar toată lumea se aştepta la reforme. Acestea au venit, dar doar în domeniul economic. Bashar a executat trecerea la o economie de piaţă şi a introdus internetul în Siria. Restul e istorie…

După ce Bashar a coborât în curtea mânăstirii, pustimea s-a ridicat şi a început să bată de zor în tobe şi să sufle în trompete. Au început, evident, cu imnul Siriei, apoi diverse marşuri militare, terminând cu câteva acorduri din imnul… Statelor Unite! Măi să fie… Ce a urmat a fost distractiv! Toţi cei prezenţi şi-au scos aparatele foto şi telefoanele mobile şi au început să se pozeze cu Bashar. „Bashar, mai la stânga, Bashar, hai şi cu mine, Bashar, şi cu mine”. Bashar, mai înalt cu un cap decat toţi, se mişca zâmbind, puţin incomodat. Părea mai degrabă un star de baschet în mijlocul fanilor. Iar jos îl aştepta tot satul care se comporta ca o galerie de fotbal „Forza Bashar“. Masina lui a demarat apoi lin, urmat de o ambulanta, indreptandu-se, probabil, spre Damasc. Asta era convoiul oficial.

Am petrecut încă zece zile prin Siria. Am vizitat Palmyra, unul dintre cele mai bogate oraşe ale Antichităţii din Orient, condus de rebela regina Zenobia. Din cauza ei, împăratul Aurelian a decis retragerea din Dacia pentru a se putea concentra pe supunerea frumoasei regine. Am trecut prin Hama si Homs, apoi am vizitat milenarul Alep cu superbul lui bazar, citadela si caravanseraiuri ca în 1001 de nopţi. Am trecut prin Lattakia cea alawită, dar şi prin faţa citadelei cruciate Crac de Chevaliers, la picioarele căreia, după mai bine de 1.000 de ani, creştinii păzesc cetatea…

Peste tot Siria m-a întâmpinat cu ospitalitate. Nu am simţit însă o fericire în aer, doar o linişte. Era o ţară calmă. Calmul de dinaintea furtunii. Furtuna instrumentată pentru a distruge Siria şi care a reuşit. Nu ştiu ce a mai rămas din Alep sau din Damasc. Nu ştiu dacă bazarul din Alep care îmi amintea de  poveştile Seherezadei mai exista. Nu ştiu dacă acele caravanseraiuri în care am mâncat atât de bine mai sunt deschise. Nu ştiu dacă promenada din Hama nu este o ruină. Sincer, parcă nici nu vreau să stiu. Pentru a-mi aminti de o Sirie liniştită, frumoasă, plină de istorie. De ceaiul lui Raymond, de limonadă cu mentă, de labneh-ul din Alep, de ruinele din Palmyra…

Cinci ani mai târziu, acum vreo lună, m-am întâlnit cu cineva care mi-a spus că e sirian. L-am întrebat de unde e. „Din Lattakia.” Am riscat – „Esti alawit?” În momentul acela s-a luminat la faţă. „Stii cine sunt alawiţii?” „Da“. Atunci a început să povestească despre Siria de azi, fără ca eu să am vreo şansă să-l opresc din vorbit cel puţin jumătate de oră. „Nu ştiu cât vom rezista. Dacă Bashar cade, noi vom face ce am făcut de 1.500 de ani. Ne vom retrage în munţi, ne vom îmbrăţişa cu creştinii şi druzii şi vom rezista cu arma în mână. Nu ne vor învinge. Pentru că nu ne-au învins niciodată şi ne-am apărat copiii, tradiţia, bisericile şi moscheile. Siria pe care ai văzut-o tu nu mai există. Şi nu ştiu dacă va mai exista vreodată.”