A fost odată un război în Caucaz

Foto: economist.com

În septembrie – noiembrie, anul trecut, 2020. Câştigat de Azerbaidjan, sprijinit de Turcia, pierdut de Armenia, pe cont propriu. Pacea, instaurată prin intervenţia Kremlinului, a fost una à la Pirus pentru Moscova, care a reuşit oprirea războiului şi a mediat un armistiţiu pentru următorii cinci ani, dar... prezenţa Turciei, desigur şi influenţa ei, au crescut în Caucaz şi Asia Centrală.

 Iar relaţiile privilegiate ale Ankarei cu Baku sunt doar cireaşa de pe tort.

Sigur, ca în orice război, mai ales unul în Caucaz, unde dragostea şi ura sunt aceleaşi de la Prometeu, s-a vărsat mult sânge, deşi la azeri recunoaşterea pierderilor umane proprii s-a făcut cu premeditată întârziere.

Până la urmă, s-a ajuns aproape la paritate, vreo 2.900 azeri, în jur de 3.800 de armeni, marea majoritate militari, au fost ucişi în cele şase săptămâni de lupte.

Mai sunt civilii, mai sunt răniţii, se adună de câteva zeci de mii de victime. Plus aproape 200.000 de persoane dislocate, în şi din Nagorno – Karabah.

Şi armeni, şi azeri.

Războiul din Caucaz a avut, aceasta a fost marea noutate, şi partea lui de lecţii despre cum să se poarte de acum încolo un conflict. De aceea a fost chiar denumit ca un fel de ”revoluţie în conflictele militare”.

S-a discutat aprins despre acest conflict cu un an în urmă, între timp alte realităţi îngrijorătoare au ocupat agenda internaţională.

El este, însă, acolo, foc mocnit care poate izbucni oricând:

• pentru că încheierea ostilităţilor s-a bazat pe o soluţie de moment, cu reparaţii parţiale pentru Azerbaidjan şi o înfrângere dureroasă pentru Armenia. Revanşa pândeşte după colţ, iar din perioada de armistiţiu a trecut deja un an, au mai rămas patru;
• pentru că acum Armenia este partea care va încerca să inoveze, în timp ce Azerbaidjanul va rămâne cu lecţiile victoriei deja obţinute. Aşa funcţionează structurile militare: încremenesc la nivelul ultimului succes.

Şi, sigur, cine va putea învăţa aceste lecţii, cine va avea resursele financiare şi umane necesare, o va lua de la capăt:

• pentru că s-a demonstrat că războiul, deşi durează, poate, săptămâni şi luni, se poate câştiga prin loviturile din primele ore. În prima zi de război, forţele azere au distrus 60% din apărarea anti-aeriană şi 40% din mijloacele de artilerie din Karabah;
• pentru că s-a demonstrat că războiul, deşi dezechilibrat la început, se poate câştiga ulterior prin mobilizarea resurselor şi a rezervelor. Care, însă, de această dată, nu au mai venit în sprijinul Karabahului. Voluntarii armeni nu au fost de ajuns, chiar dacă printre ei s-a aflat şi fiul premierului Paşinian.

O imagine care conţine persoană, uniformă militară, exteriorDescriere generată automat

Foto: Qazet.az

Nu a fost de ajuns pentru armeni nici linia defensivă Ohanyan, un fel de Maginot în Caucaz, nici solidaritatea manifestată de diaspora armeană.

Erevanul a ezitat în sprijinirea rezistenţei la Stepanakert, ajutorul rus, nepromis dar sperat, nu a venit.

Decât atunci când Moscova a realizat că dacă nu intervine, rolul său în sudul Caucazului nu va mai fi niciodată la fel.

Încremenită în realitatea războiului din anii 90, Armenia a fost condamnată la înfrângere, dar, contrar percepţiei publice, nici pentru Azerbaidjan  nu a fost o victorie uşoară.

Şi s-a ajuns, cu preţul a câteva mii de vieţi, la punctul în care pentru Armenia rămâne varianta unei revanşe (greu de realizat, totuşi, pe termen scurt şi mediu), iar pentru Azerbaidjan, cea a unei reveniri depline a Karabahului de Munte sub suveranitatea sa (un obiectiv nu imposibil de atins, atât timp cât Turcia va continua să fie prezentă în Caucaz).

Chiar în condiţiile existenţei forţelor ruse de menţinere a păcii. Precedentul atacului realizat de Georgia în Osetia de Sud, în 2008, se poate repeta. Iar Karabahul nu e la graniţa rusă pentru ca Moscova să rişte o intervenţie.

Iar peste patru ani, mandatul acestor forţe ar putea să nu mai fie prelungit.

Kremlinul trebuie acum să manevreze diplomatic între un aliat militar (Armenia) şi un partener economic (Azerbaidjanul), încercând să nu strice balanţa relaţiilor cu cel de-al treilea, Turcia, o ţară NATO, suporter clar al uneia dintre părţi, concurent, la fel de clar, în acest spaţiu.

Grupul de la Minsk (co-preşedinţi SUA, Franţa, Rusia) şi-a demonstrat limitele şi, probabil, chiar rezervele de a interveni în rezolvarea situaţiei.

Statele care decid, în prezent, în acest spaţiu, sunt, din ce în ce mai evident, Rusia (urmate a unei legitimităţi istorice), dar, mai ales, Turcia, Israelul, Iranul.

Revendicat ca parte a Europei, Caucazul s-a apropiat deja strategic de Orientul Mijlociu, cu problemele şi crizele lui.

E doar o constatare, poate nu atât de plăcută pentru cei care speră atât de mult de la această regiune.