În ultimii ani, lent, dar totuşi cu rigoare matematică, primele două blocuri -cel arab şi cel turc; persanii fiind întotdeauna mai impredictibili şi mai retraşi în propria cultură - au realizat o veritabilă rocadă culturală şi diplomatică. Rocadă care - dovadă că istoria poate fi ciclică - presupune un salt cu exact un secol în urmă. Turcia şi Arabia Saudită, altfel spus, fac (din nou!) schimb de loc în istorie, revenind cumva la o stare de fapt din 1917. 

Haideţi să privim întâi la două ştiri din ultimele zile. Prima vizează dinamica Turcia-Israel:

"Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, l-a acuzat pe premierul israelian, Benjamin Netanyahu, că este "un terorist", după ce acesta a respins ''lecţiile de morală'' ale Turciei în legătură cu ciocnirile soldate cu victime care au avut loc vineri între Gaza şi Israel, transmite AFP.

''Hei, Netanyahu! Eşti un ocupant! Şi ca ocupant te afli pe aceste locuri. În acelaşi timp, eşti un terorist", a declarat Erdogan într-un discurs televizat adresat susţinătorilor săi din Adana (sudul Turciei).

''Ceea ce le faci palestinienilor oprimaţi va fi înscris în istorie şi noi nu vom uita niciodată''. ''Poporul israelian nu se simte confortabil cu ceea ce faci'', a adăugat preşedintele turc.

"În ce ne priveşte, noi nu suntem vinovaţi de niciun act de ocupaţie", a mai spus el.

Vineri, zeci de mii de palestinieni s-au adunat la această barieră în prima zi a "marşului întoarcerii". Acest protest, care se aşteaptă să dureze şase săptămâni, este menit să revendice dreptul de întoarcere pentru palestinieni care şi-au părăsit pământurile sau au fugit din ţară în timpul războiului care a urmat după crearea statului Israel în 1948.

În acea zi, cel puţin 16 palestinieni care se aflau aproape de linia de demarcaţie au fost ucişi de tiruri israeliene şi mai mult de 1.400 au fost răniţi, potrivit Ministerului Sănătăţii în Gaza.

Preşedintele turc a acuzat sâmbătă Israelul că a comis un "atac inuman".

Dar Netanyahu a reacţionat duminică afirmând pe contul său de Twitter că ''armata cea mai etică din lume nu are de primit lecţii de morală din partea celui care bombardează civili fără discernământ de ani de zile''.

Într-o alocuţiune adresată mulţimii înainte de discursul său duminică, Erdogan a acuzat de asemenea Israelul că este un "stat terorist".  (Agerpres)

A doua ştire vizează relaţia complexă dintre Arabia Saudită şi Israel, dar implică în mod evident şi SUA sau Iranul: 

"Israelul are „dreptul” să aibă propriul stat-naţiune, ca şi palestinienii, afirmă prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, care dă astfel un nou semn de apropiere faţă de statul evreu, scrie AFP.

Într-un interviu publicat luni de revista americană The Atlantic şi realizat în lungul său turneu în Statele Unite, care nu s-a încheiat încă. Mohammed bin Salman spune că nu are „nicio obiecţie” religioasă legată de existenţa statului Israel.

Credeţi că poporul evreu are dreptul la un stat-naţiune cel puţin pe o zonă a pământurilor sale strămoşeşti? "Cred că fiecare popor, oriunde, are dreptul să trăiască în naţiunea sa paşnică. Cred ca palestinienii şi israelienii au dreptul să aibă propriul lor pământ", a răspuns "MBS", noul om-forte de la Riyadh, în acest interviu realizat înainte de ultimele tensiuni din Fâşia Gaza.

"Dar trebuie să avem un acord de pace pentru a asigura stabilitatea fiecăruia şi să avem relaţii normale”, a adăugat el.

Tânărul prinţ de 32 de ani a explicat că singurele "îngrijorări religioase" ale saudiţilor sunt legate de soarta Esplanadei Moscheilor din Ierusalimul de Est anexat de Israel, şi care este al treilea loc sfânt al Islamului, şi de „drepturile palestinienilor”. „Ţara noastră nu are probleme cu evreii”, a subliniat acesta.

Regatul sunit pare să se apropie tot mai mult de Israel, în special în faţa duşmanului comun din regiune, Iranul şiit. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a prezentat recent ţara sa drept „aliatul indispensabil” al ţărilor arabe care se opun Teheranului.

Casa Albă mizează pe o apropiere între israelieni şi saudiţi pentru remodelarea echilibrelor regionale, în momentul în care liderii palestinieni nu îi mai doresc pe americani ca mediatori ai procesului de pace, după ce Donald Trump a recunoscut Ierusalimul drept capitală a Israelului.

Mohammed bin Salman a reluat, în acest interviu, atacurile faţă de liderul iranian, ayatolahul Ali Khamenei, ale cărui ambiţii teritoriale le compară cu cele ale lui Hitler.

"Alături de liderul suprem iranian, Hitler arată bine”, a afirmat el. "Hitler a încercat să cucerească Europa”, „liderul suprem încearcă să cucerească lumea”, a acuzat el. (Hotnews)

Ei bine, aceste două ştiri ar fi fost greu de înţeles în anii ‘60 sau ‘90, dar ar fi sunat natural în 1916. În Primul Război Mondial, Imperiul Otoman păstra încă elementul simbolic cheie al supremaţiei în lumea islamică: califatul. Urmaşul administrativ al Profetului – khalifa - era sultanul. Acesta purta răspunderea asupra locurilor sfinte ale islamului - inclusiv asupra Ierusalimului/ Palestinei - şi îşi exercita puterea şi asupra lumii arabe. De aici ghicim deja o dublă tensiune în raportul dintre turci şi triburile care se revendicau din Abu Bakr, Omar, Osman ibn Affan sau Ali: 

a. în primul rând, arabii îi considerau pe otomani responsabili pentru lunga lor decădere (un "ev întunecat" plasat undeva între 1515 şi 1916); 

b. în al doilea rând, momentul în care mişcarea sionist[ realizează primele mari progrese în vederea formării statului Israel ţine tocmai de decăderea şi prăbuşirea Imperiului Otoman. Istoriceşte şi formal vorbind, degringolada Sublimului Stat Otoman explică pentru arabi "pierderea" Palestinei.

În anii Primului Război Mondial, otomanii aveau pe cap, între multe altele, două probleme emergente: 

a. problema luptei cu mişcarea sionistă, în Palestina; 

b. problema luptei cu mişcarea de renaştere arabă, plecând din Peninsula Arabică, dar şi în Siria, Irak sau Egipt. 

Evreii - care încercau să-şi reconstruiască un cămin national - şi arabii - care visau la independenţa şi la măreţia de odinioară - aveau un inamic comun – Istanbulul - dar şi un aliat reciproc: Occidentul, în special Marea Britanie care (pe filiera unor diplomaţi şi spioni diferiţi, care nu ştiau întotdeauna unul despre celălalt) încuraja concomitent lupta sionistă şi cea pan-arabă. Nu era neapărat o utopie: până în anii 30, când curentele antisemite europene au început să-şi facă loc şi în Orientul Mijlociu, contactele dintre liderii arabi şi evrei aveau perspective rezonabile...

Prăbuşirea Imperiului Otoman, senzaţia turcilor că au fost trădaţi de arabi (care i-au atacat cu sprijin britanic), senzaţia ulterioară a arabilor că au fost înşelaţi de Occident în momentul trasării noilor graniţe regionale, apariţia lui Hitler - toţi aceşti factori au schimbat radical paradigma din Orient. Confruntată cu o criză care îi punea în pericol chiar existenţa, Turcia s-a laicizat şi s-a întors spre sine. A renunţat la Califat şi la responsabilitatea politico-militară pentru "fraţii musulmani". A evitat implicarea în problema palestiniană şi a stat departe de agitaţia din lumea arabă post 1945. Arabii, în schimb, au ocupat, vrând-nevrând, spaţiul gol lăsat de otomani. Crezând că îşi vor regăsi spontan talentele militare din secolele VII-VIII, şi-au unit forţele pentru a împinge înapoi în mare proaspătul şi aparent fragilul stat israelian. Surpriza a fost majoră: Israelul a reuşit, aproape peste noapte, un miracol militar - acela de a forma "ex nihilo" o armată redutabilă, în timp ce adversarii se dovedeau nepregătiţi pentru bătăliile lumii moderne. În ciuda avantajelor economice şi politice oferite de petrol, renaşterea arabă - la care se visase atât în secolul al XIX-lea - nu a avut loc; timpurile omeiade şi abbaside nu au putut fi reînviate. Totuşi, lupta pentru "cauza palestiniană" a rămas un obiectiv ritualic pentru blocul arab - cel care se considera de-acum responsabilul principal în materie. Între anii 1950 şi anii 2000 s-a trecut de la entuziasm la oratorie formală şi chiar la agitaţiune teroristă. Totuşi, rezultatele nu s-au dovedit mai fericite decât cele ale otomanilor - "erorile" acestora nu au fost îndreptate de spiritul descătuşat al pan-arabismului...

În jurul anului 2010, lucrurile au început să se redeseneze. Primăvara arabă a pus sub presiune fiecare stat din zonă, obligând regimurile care au supravieţuit şocului să efectueze o mişcare de întoarcere spre sine de tip Mustafa Kemal Ataturk în Turcia: entuziasmele neo-califale au fost abandonate (măcar pentru o decadă istorică) în beneficiul supravieţuirii realiste a statului. Emiratezii şi-au căutat aliaţi împotriva Qatarului; saudiţii şi-au regăsit pasiunea pentru Occident pentru a beneficia de garanţii în raport cu Iranul. Când în joc e o rivalitate atât de durabilă şi de puternică precum cea arabo-persană (a se vedea vechimea mişcării shu'ubiyya, care debutează în secolul al IX-lea în Iran), saudiţii se arată dispuşi chiar şi la o îmblânzire a ideologiei wahhabite pentru a-şi cimenta alianţa cu Statele Unite. Iar această alianţă va impune întotdeauna o îmblânzire a discursului în raport cu aliatul moral irevocabil al Americii-Israelul. Arabii revin astfel în situaţia din 1916, când jocul alianţelor îi aducea - concomitent cu mişcarea sionistă - în tabăra Imperiului Britanic. 

Tot după 2010 a devenit evident că Turcia se îndepărtează de viziunea laică şi parţial izolaţionistă garantată de Armată. Militarii au fost îngenunchiaţi de Erdogan, iar islamul a fost redescoperit şi descătuşat politic. Neavând nimic major de obţinut din partea Americii, dispus să încălzească provizoriu relaţia cu Rusia, interesat mai degrabă de reafirmarea forţei turceşti în Asia decât în Europa, Erdogan a profitat de retragerea parţială a blocului arab din chestiunea palestiniană şi s-a poziţionat ca mare apărător al cauzei anti-israeliene. El încearcă să cucerească astfel poziţia de "calif simbolic" al lumii sunnite - la care tot turcii au renunţat, în urmă cu un secol, într-un moment grav al existenţei lor. 

Ceasul istoric al Orientului Mijlociu se întoarce cu o precizie de un secol şi, iată, astăzi, turcii şi arabii fac la loc rocada strategică de la 1916...