Geopolitica Armeniei sau de ce Erevanul a refuzat Bruxelles-ul

Politica Uniunii Europene privind  Parteneriatul Estic a înregistrat două mari eşecuri, unul preconizat încă din luna septembrie atunci când Armenia anunţa că va adera  la Uniunea Vamală a Rusiei, Belarusului şi Kazahstanului, iar celălalt realizat cu ocazia summitului de la Vilnius,  când Ucraina refuza semnarea Acordului de Asociere.

Extinderea către Est reprezintă o inerţie geopolitică a Uniunii Europene într-o relaţie de tip win-win pe care Bruxelles-ul o oferă partenrilor săi, obţinând o piaţă largă, creştere demografică şi implicit forţă de muncă în schimbul stabilităţii economico-politice şi a promovării valorilor occidentale. În tot acest context, rolul Georgiei si Armeniei devine şi mai complex, căci dă  Europei posibilitatea deschiderii către Caucaz şi apropierea de regiunea Mării Caspice ceea ce ar duce implicit către asigurarea mult doritei securităţi energetice.

După destrămarea Uniunii Sovietice, Federaţia Rusă nu s-a dovedit a fi partenerul pe care Europa şi l-a imaginat că va deveni. În schimbul unor democraţii consolidate, Moscova a promovat o politică axată pe dezbinarea noilor state aflate în vecinătatea imediată, încurajând regiuni secesioniste ce au condus către inevitabilele conflicte îngheţate. În ciuda deficitelor interne de la începuturile anilor `90, pe plan extern  Rusia a demonstrat că nu renunţă la mentalitatea şi propriile ambiţii imperialiste, făcând ca de la Ucraina şi până în Azerbaidjan să întâlnim o arie geografică ce este disputată de interesele şi nevoile a două lumi: lumea modernă şi cea postmodernă.

Cazul Armeniei a scos însă în evidenţă vulnerabilităţile Uniunii Europene, arătând că Bruxelles-ul nu pare a înţelege în mod corect toate problemele Caucazului. Cea mai importantă problemă este dată de securitatea regională, capitol unde Moscova s-a dovedit a fi principalul garant pentru armeni, în schimb ce UE nu a fost reuşit să formuleze o politică externă concretă cu privire la conflictul din Nagorno-Karabah şi nici să medieze relaţia turco-armeană.

Dacă Georgia ar putea accepta pierderi teritoriale, Erevanul nici nu se gandeşte la un asemenea scenariu.

Mai apoi, Rusia dă impresia că a reuşit să câştige şi războiul economic, investind 340 de milioane de euro în reţeaua de cale ferată din Armenia şi ajutând la construcţia primei centrale nucleare din această ţară. Conform unui studiu al Eurasia Bank, câştigul venit din reducerea preţului la gaz oferit de Rusia depăşeşte cu aproximativ 140 milioane de dolari anual veniturile câştigate prin semnarea Acordului de Asociere, în timp ce Rusia se dovedeşte a fi o piaţă mult mai accesibilă pentru produsele armene. Potrivit experţilor, creşterea PIB-ului va fi de 4% în primul an de după aderarea în cadrul Uniunii Vamale, însă şi mai important este faptul ca ţara va reuşi să supravieţuiască izolării regionale, inclusiv în domeniul transporturilor. În contra-pondere, UE nu a reuşit să deschidă graniţele Armeniei cu Azerbaidjan sau Turcia, ba din contră, prin politica externă promovată, aceste două state încă îi pun Armeniei în pericol existenţa statală.

În concluzie, relaţia dintre Moscova şi Erevan este una de interdepentenţă, Rusia asigurând securitatea  Armeniei, câştigând astfel  un pivot geopolitic în Caucaz, zonă de o importanţă geostrategică. În schimb, relaţia dintre Bruxelles şi Erevan este departe de a fi consolidată, ceea ce trebuie să determine Occidentul să-şi revizuiască  viziunea şi strategia privind Armenia  şi regiunea Caucazului, acolo unde de-a lungul istoriei  s-au întâlnit trei mari imperii: turc, rus şi persan. Al patrulea, Europa Unită, vrea să ajungă acum.