Ce resetare, după noiembrie 2015? A societăţii...

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Provocarea viitorului stă mai puţin în succesul unei noi Românii cât în depăşirea tarelor trecutului. Resetarea cere repunerea sistemelor educaţional, sanitar şi social în parametrii normalităţii. Decalajul socio-educaţional se cuplează cu cel economic, în sensul că o populaţie bolnavă, îmbătrânită, sub-educată nu poate performa economic. De Sorin Adam Matei

Articol din dosarul "Ce resetare", inclus în ediţia FP România nr. 49 (decembrie 2015/ ianuarie 2016). 

Orice discuţie despre societatea românească de mâine trebuie să înceapă cu socotirea datoriilor trecutului şi a creditelor prezentului. Speranţa unei investiţii de capital în viitor există numai dacă încasările sunt mai mari decât datoriile. Din păcate, România de azi datorează mai mult decât încasează. Datoriile mari la capitolele cultural, valoric şi instituţional nu pot fi plătite cu modestele resurse din zona ingeniozităţii, rezilienţei sau a resurselor materiale primare. Ca România să progreseze, ea trebuie să-şi reducă datoriile în cel puţin două zone. Cea a corupţiei şi cea a decalajelor socio-culturale. În ambele zone, problemele nu sunt simple. Lupta nu este una cu sistemul, ci a fiecăruia cu propriile lor valori, habitudini, moduri de operare şi aşteptări. 

E greu să resetezi instituţiile când corupţia a devenit sistem de operare standard. 

Prin eforturile străzii, România de după debarcarea guvernului Ponta pare una nouă. O Românie a curajului de a spune „ajunge” – corupţiei, guvernării la întâmplare, suficienţei, imposturii, incompetenţei şi venalităţii. Probabil cea mai mare parte din frustrarea românilor vine din senzaţia că ţara este condamnată pe veşnicie să fie condusă de inşi fără morală, gata să şi-o vândă şi pe mama.

Cauza corupţiei nu este însă doar lipsa moralităţii. O cauză şi mai importantă este lipsa înţelegerii mecanismelor sociale moderne şi incapacitatea de a opera după alte principii decât acela „te fac om dacă eşti om cu mine.” 

Corupţia nu poate fi eliminată fără o revoluţie a competenţei şi una a valorilor sociale. Cât va dura această revoluţie? Asta este adevărata întrebare. 

România de zi cu zi, a micilor oraşe şi a satelor, a afacerilor la limita profitabilităţii, a primăriilor vopsite în oranj strident, este populată de oameni obişnuiţi, nu de monştri. Ei vor, în primul rând, să pună ceva pe masă. Apoi, vor o casă decentă şi să îşi facă copiii oameni. În fine, vor să le arate vecinilor că sunt mai tari decât ei, de obicei prin afişarea posesiunilor materiale. Toate aceste instincte sunt normale şi practicate peste tot în lume. Problema este că asigurarea veniturilor necesare susţinerii acestor obiective nu poate fi asigurată întotdeauna de salarii mici, mai ales când termenul de comparaţie este Europa. 

Mai mult, funcţiile ocupate – primari, consilieri, experţi, funcţionari, mici întreprinzători – sunt pline de mistere operaţionale, necesitând capacităţi intelectuale, sociale şi civilizaţionale pe care ocupanţii nu le-au căpătat. Educaţi în fugă, într-un sistem universitar sau liceal care se face că educă, fie din incompetenţa dascălilor, fie din lipsa de apetenţă a studenţilor pentru studiu, românii care trebuie să facă ţara să meargă sunt incapabili să îşi ducă treaba la bun sfârşit folosind cunoştinţele şi modurile de operare standard.

La lipsa de educaţie standardizată se adaugă valorile culturale tradiţionale, care intră în conflict cu cerinţele muncii instituţionale moderne. Orice instituţie modernă necesită planuri de viitor, metode empatice de conducere a oamenilor, punctualitate, precizie şi capacitate de analiză a propriilor greşeli. Acestea nu sunt abilităţi cu care te naşti. Ele ţin de o cultură a modernităţii, care trebuie practicată în familie, la şcoală, în cercurile de prieteni. Cum familiile şi prietenii ţin cel mai des de un univers tradiţional-rural, improvizaţia, relaţiile autoritare, o concepţie despre timp care spune „are loc când se întâmplă” domină, de fapt, modul de operare curentă.

Conflictul dintre regulile şi cerinţele organizaţiilor şi instituţiilor şi valorile culturale rezultă în aducerea instituţiilor la nivelul oamenilor şi a posibilităţilor lor de înţelegere şi comportament. Cea mai uşoară formă de adapta instituţiile la oameni este înlocuirea relaţiilor şi metodelor de interacţiune bazate pe reguli impersonale şi pe proceduri legale cu relaţii şi metode de interacţiune şi proceduri ce se bazează pe ignorarea sau interpretarea creativă a legii. Cu alte cuvinte, prin înţelegeri „de la om la om.” Ca să aibă substanţă, aceste înţelegeri nu pot fi bazate doar pe un sistem de obligaţii simbolice. Şi cum veniturile profesiilor implicate nu pot asigura capitalul necesar vieţii într-o Europă modernă, favorurile sunt monetizate.

Dacă corupţia ar dispărea mâine, nimic nu ar mai putea fi făcut în România, întrucât corupţia a devenit parte din sistemul de operare standard la toate nivelurile de viaţă. Corupţia fiind legată de carenţe de educaţie şi valori moderne, reducerea ei nu se poate face doar pe cale legală. Un corupt trimis la puşcărie va ieşi tot corupt, pentru că asta e tot ce ştie. Corupţia nu poate fi eliminată fără o revoluţie a competenţei şi una a valorilor sociale. Cât va dura această revoluţie? Asta este adevărata întrebare. 

Această Românie rămâne una a decalajelor, şi fără depăşirea lor nu se va face nimic. 

Dacă vedem corupţia ca pe o boală de sistem de operare, problema se opreşte aici? Desigur că nu. Un sistem arhaic de operare este, de fapt, expresia unei societăţi cu carenţe în multiple domenii, mai ales cel socio-cultural şi educaţional. Iar aici România are serioase datorii, care trebuie rezolvate înainte de a face orice altceva, în oricare altă direcţie. Aceste datorii sunt cronice şi au fost multă vreme ignorate. Iată o schiţă a problematicii de care trebuie să le pese decidenţilor.

În perioada interbelică România se afla la coada Europei la majoritatea capitolelor socio-educaţionale. Avea printre cele mai ridicate rate ale mortalităţii infantile, printre cele mai ridicate rate ale fertilităţii, dincolo de posibilităţile agriculturii de subzistenţă, printre cele mai mici loturi agricole şi cea mai scăzută productivitate agricolă. Bulgaria şi Serbia lăsau de multe ori România în urmă. Grecia stătea puţin mai bine, în timp ce Ungaria şi Cehia erau eoni înainte. La capitolul educaţie stăteam la fel de prost. Rata de alfabetizare era catastrofală, la coada cozilor, după Bulgaria şi Serbia. Condiţiile de viaţă erau subumane în multe sate, cu oameni afectaţi de malnutriţie, tuberculoză, boli congenitale, din cauza căsătoriilor endogame, în interiorul satului, şi mai ales cu devastatoare epidemii de boli infecţioase la copiii de 0-5 ani.

Cumpărarea examenelor şi a diplomelor este un dezastru la fel de mare pentru România de azi cum a fost pelagra pentru România de ieri.

Comunismul a redus mortalitatea infantilă şi epidemiile, prin trimitere la ţară a unor specialişti în educaţie şi medicină. Învăţământul general a fost făcut cu adevărat obligatoriu. Pentru o perioadă, acest mutări de accent strategice au satisfăcut masa rurală, chiar dacă aceasta şi-a pierdut independenţa economică. Comunismul a făcut un troc social cu ei, dându-le produse şi servicii pe care ţăranii nu şi le puteau procura înainte de război nici dacă aveau bani. Oamenii au cedat, în schimb, controlul asupra unei producţii agricole care oricum nu îi putea ţine în viaţă. Desigur, sistemul comunist a reziliat contractul social în anii ‘70-‘80, lăsând serviciile să se degradeze şi reducând baza materială a supravieţuirii. Bruma de progres făcută în anii ‘50-‘60 s-a dovedit nesustenabilă în prezenţa cererilor multiple de investiţii într-un aparat industrial ce se voia auto-suficient. 

De aceea, în anii ‘90 ne-am găsit tot la coada Europei din punctul de vedere al indicatorilor socio-economici. Aşa cum am arătat în volumul Idei de Schimb, nivelul de igienă a rămas dezastruos pentru două decade, românii având acces la apă potabilă prelucrată modern la acelaşi nivel cu cetăţenii Guatemalei sau Pakistanului. La fel stă situaţia la canalizare şi drumuri pavate. Deşi epidemiile de boli infecţioase nu mai fac vechile ravagii, igiena sexuală şi cea personală fac în continuare multe victime. Boli evitabile, produse de alimentaţie fără cap şi de obiceiuri nutriţionale rurale, generează cancere şi boli metabolice pe bandă rulantă. Educaţia este în continuă vrie. Cumpărarea examenelor şi a diplomelor este un dezastru la fel de mare pentru România de azi cum a fost pelagra pentru România de ieri.

Decalajul socio-educaţional se cuplează cu cel economic, în sensul că o populaţie bolnavă, îmbătrânită, sub-educată nu poate performa economic. Resetarea României cere repunerea sistemelor educaţional, sanitar şi social în parametrii normalităţii.

Emigrarea şi re-migrarea pot fi factori de favorizare a revenirii României la normalitate. Emigrarea nu este un „brain drain”, cum cred unii. Românii subeducaţi şi bolnavi pleacă să fie educaţi şi să îşi croiască o viaţă mai bună şi mai sănătoasă. Mai mult, ei devin reţele de re-socializare şi integrare în comunitatea globală.

O Românie novatoare este o Românie a comunităţilor autonome, a comunităţilor conştiente de faptul că schimbarea începe în transformare internă a fiecărui cetăţean.

Desigur, o ţară nu poate fi reparată doar cu banii din străinătate şi cu vizitele rudelor stabilite în Vest. România are nevoie de un spirit nou, de o religie a normalităţii inspirate de voinţa unui trai decent. Doar că aspiraţia pentru decenţă, deja prezentă, trebuie să treacă de aruncarea pisicii în curtea vecinului „corupt, ne-educat, bizon etc…” 

O voinţă personală de a împinge nivelul de dezvoltare la nivel micro-social este absolut necesară. Aceasta poate începe cu mobilizarea fiecărui sat şi a fiecărei comune să îşi refacă drumurile prin forţe proprii, să îşi repare şcolile cu muncă voluntară, să construiască clinici şi să ofere salarii subvenţionate de comunitate pentru asistenţi medicali, să pună presiuni asupra membrilor recalcitranţi să îşi facă fose septice şi să nu mai arunce gunoiul „pe pârâu”...  

O Românie novatoare este o Românie a comunităţilor autonome, a comunităţilor conştiente de faptul că schimbarea începe în transformare internă a fiecărui cetăţean.

Sorin Adam Matei (blog) este profesor asociat, specializat în sociologia comunicării electronice, la Brian Lamb School of Communication, din cadrul Universităţii Purdue, SUA. În România, a publicat volumele Boierii Minţii (2004), Idolii forului (2010) şi Idei de schimb (2011).

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite