Chiar primejdios de limpede deoarece ar deschide o nouă cutie a Pandorei în întreaga regiune, ar însemna, la limită, posibila intrare în conflict militar deschis a cel două state membre NATO şi ar dinamita pe un termen nelimitat relaţiile aşezate cu greu într-o matrice cât de cât funcţională între fosta Turcie imperială şi statele care s-au născut din dezmembrea Imperiului Otoman.

Pentru a înţelege mai bine miza cu adevărat enormă aflată în joc, să reamintim faptul că, semnat în iulie 1923 de către Turcia de o parte şi, de cealaltă parte, Franţa, Italia, Japonia, Grecia, România şi Iugoslavia, venea să înlocuiască un alt document, denumit pe atunci "Tratatul Imposibil", înţelegerea semnată la Sevres pe 10 august 1920 în care teritoriul fost otoman era împărţit între zone de influenţă dominate de căte una dintre Puterile Aliate, dar şi cu teritorii speciale pentru minorităţile kurdă şi armeană. 

Tratatul de la Sevres, practic, nu a fost niciodată aplicat ca atare, nefiind niciodată ratificat de către toţi semnatarii săi, dar consecinţa sa majoră a fost să anime şi să credibilizeze mişcarea naţionaliştilor turci conduşi de Mustafa Kemal Paşa. 
 
Cu ajutorul financiar extrem de important care le parvine din partea bolşevicilor ruşi, naţionaliştii încep să câştige mai multe bătălii strategice. Provinciile armeneşti care trebuiau să revină Rusiei conform acordului realizat la finele Primului Război Mondial sunt date Turciei odată cu semnarea Tratatului de la Moscova (16 martie 1921) care, printre altele, recunoaşte şi suveranitatea Turciei asupra Strâmtorilor. În luna iunie a aceluiaşi an, Italia acceptă să părăsească regiunea Adalia, iar grecii sunt alungaţi din Tracia orientală începând cu august 1922. 
 
Tratatul de la Lausanne fixează limitele teritoriale ale Turciei, confirmarea suveanităţii asupra Strâmtorilor dar şi o recalculare a datoriei de război, urmând ca doar 40% din sumă să fie plătită de Turcia, celalată parte fiind împărţită între noile state suverane născute din dezmembrarea Imperiului Otoman. 
 
Totul a funcţionat relativ bine până acum, cu excepţia majoră a invaziei turce în Cipru din 1974 şi a unor incidente militare navale în Marea Egee. Dar totul avea să se schimbe anul trecut atunci când Preşedintele Erdogan începe să vorbească din ce în ce mai insistent despre posibilitatea de a pune sub semnul întrebării Tratatul de la Lausanne evocând "o geografie sentimentală" în cadrul unui discurs de acum celebru, ţinut la finele anului trecut îl localitatea Rize, pe litorul Mării Negre:
 
Suntem întrebaţi de ce suntem interesaţi de Irak, de Siria, de Ucraina, de Georgia, de Crimeea, de Azebadjian, de Karabah (subiect de dispută teritorială între Baku şi Erevan, n.n) de Balcani şi de Africa de Nord. Dar aceste ţări nu ne sunt deloc străine. Cum oare să faci o diferenţă între Rize şi Batumi? Cum oare să evoci Edirne fără să vorbeşti despre Salonic şi de Kardjali (localitate din Bulgaria, n.n.)? Cum oare să nu admiţi faptul că există o legătură între Gaziantep, Alep, Mardin, Syrte şi Mosul? De la Hatay în Maroc veţi găsi urme ale străbunilor noştri. Acelaşi lucru se întâmplă în Tracia (regiune care cuprinde teriotrii din Turcia, Grecia şi Bulgaria) dar şi în Europa de est.
 
Tot Erdogan, într-un discurs pronunţat la Bursa, aducea din nou aminte de moştenirea pe care Turcia a primit-o din partea Imperiului Otoman:
 
Astăzi, atunci când vorbim de Siria, de Irak, de Crimeea, de Tracia occidentală şi de Bosnia, oamenii se uită la noi de parcă am fi nişte extratereştri. Dar, pentru noi, nu este vorba despre alte lumi ci despre tot atâtea bucăţi ale sufletului nostru.
 
De data asta, în vizita efectuată în Grecia la mijlocul acestei săptămâni, Erdogan a abordat direct problema esenţială a Tratatului de la Lausanne declarând foarte serios (într-un interviu pentru SkyNews) că delimitarea apelor teriotriale este una "destul de problematică" şi că este nevoie de o reactualizare a Tratatului. Mai mult chiar, a precizat şi faptul că discuţia nu priveşte doar Grecia, ci întreg ansamblul regional. Asta înseamnă că, pe lângă Grecia, poate fi vorba despre Irak, Siria şi Bulgaria deoarece, cum spunea Erdogan, "în Tratatul de la Lausanne există câteva chestiuni lăsate în suspens şi care nu sunt foarte bine înţelese". Aluzie directă a faptului că, în momentul elaborării Tratatului, zona Mosul nu a avut un statut foarte limpede, fiind ulterior integrată în Irak.
 
Răspunsul grecilor a fost sec şi imediat: Preşedintele Greciei a a spus că "Tratatul de la Lausanne nu este negociabil". Iar Dimitris Tanakopoulos, purtătorul de cuvânt al guvernului grec, adăuga şi el că "Respectarea Tratatului de la Lausanne de piatra de temelie exclusivă şi non negociabilă pe care se poate construi cooperarea sinceră dintre cele două ţări ale noastre". Dar asta este departe să rezolve lucrurile.
 
Căci este absolut evident că Preşedintele Erdogan vorbeşte foarte serios şi urmăreşte un scenariu pe termen lung, având susţinerea directă şi garanţii extinse din partea Rusiei, marele partener strategic care a făcut posibilă naşterea Turciei moderene, pe aceleaşi vechi considerente ca atunci. Este limpede că Erdogan vizează o reparaţie istorică care se poate obţine doar printr-o "reviziune" a Tratatului...iar dacă s-ar ajunge aici, răspunsul ţrilor care ar fi implicate ar însemna în mod direct conflict militar de proporţii, cu implicarea aproape imediată a altor ţări din regiune, apoi a unora dintre marile puteri cu interese directe în zonă. 
 
După Ungaria care speră la o formulă oarecare de "reparaţie istorică" ce să anuleze cumva efectele Trianonului, iată că şi Turcia vine să spună că bine ar fi să fie revizuit un alt act fundamental care de un secol trasează frontierele în partea noastră du lume, sugerând o refacere a traseului frontierelor decamdaă, cu prioritate, în Marea Egee. Deocamdată, la prima strigare. Apoi? Mai uitaţi-vă pe lista ţărilor rezultate diin Tratatul de la Lausanne şi adăugaţi problema la tensiunile generale din lumea musulmană şi arabă după anunul Prşedintelui Trump privind Ierusalimul.
 
Plăcile tectonice ale realităţii geopolitice sunt în mişcare, zgâlţâind serios fundamentele unei ordini internaţionale deja obosite parcă de atâta pace, cu noi actori, precum Turcia, care vor să-şi refacă prestigiul imperial şi statura de putere prin care domina odată lumea arabă. Nu degeaba exact acest lucru invocă acum Erdogan. Dacă va reuşi sau nu, asta e o cu totul altă problemă.
 
Dar visul imperial al Turciei începe să fie rostit cu glas tare, ieşint din constrângerile corectitudinii politice impuse de apartenenţa la NATO şi din ce în ce mai diluatul şi nesigurul drum spre aderare în Europa. 
 
Iar plăcile tectonice, aflate în mişcare, se pot şi ciocni, de regulă foarte violent şi provocând victime. Cine crede că se va apăra cu Tratate greşeşte profund. Asta ştie Vladimir Putin şi a aplicat-o absolut perfect în Crimeea. Şi, probabil, i-a spus şi prietenului Erdogan, aliatul nostru strategic, că ar fi timpul să înceapă să joace la nivel regional. A devenit deja actor inconturnabil în Siria, alături de Rusia şi Iran. În rest, deocmdată, joacă la nivel de discurs patetic, mai mult pentru mobilizarea maselor pe plan intern. Dar oare ce se va întămpla când direcţia discursului se va inversa? În ce direcţie va fi pregătit să opereze prima şi inevitabila extensie?