Viitorul? Propunere belgiană: o structură alcătuită din patru entităţi federale egale în drepturi plus un stat federal

Faţă de asta, proiectele autonomiste sau independentiste de până acum sunt chiar o joacă de copii, o etapă modestă de pregătire a unui demers extrem de complex şi care trebuie analizat cu maximă seriozitate deoarece, cu absolută siguranţă, nu degeaba apare acum, exact în momentul în care visul unei arhitecturi comune europene este supus la mari încercări, confruntat fiind cu crize multiple.

Ieri, la Namur, ca o contribuţie la dezbaterea naţională privind viitorul instituţional al Belgiei, Philippe Suinen, preşedintele Institutului Destree, a prezentat un proiect revoluţionar prin radicalismul viziunii şi al măsurilor prin care Belgia actuală, stat federal, ar trebui să ducă principiul federal cu mult, mult mai departe, asumând consecinţele finale prin crearea a 4 entităţi federale cu drepturi egale: Wallonia (comunitatea franceză), Flandra (comunitatea flamandă), Bruxelles (regiunea tip megalopolis multi-identitară şi găzduind instituţiile internaţionale) şi Ostbelgien (comunitatea germană) plus un Stat federal dotat cu câteva competenţe proprii. Cel 4 state federale ar avea fiecare competenţe egale între ele şi s-ar bucura de recunoaştere instituţională deplină. Lor le-ar transferate toate competenţele specifice şi care ar putea fi exercitate exclusiv pe teritoriul fiecăruia dintre noile state, „transferul operându-se „cu bugetele, personalul şi mijloacele corespunzătoare”. Cel mai important este că fiecare dintre cele patru noi State vor dispune de propria lor Constituţie.

Va mai exista şi un nivel federal comun care va păstra „doar acele atribuţii care-i revin în termenii actualei Constituţii, adică responsabilitatea legilor privind monarhia, dreptul civil şi penal, legislaţia privind reformele instituţionale, Consiliul de Stat şi Curtea Constituţională, coordonarea actualelor misiuni ale poliţiei federale, apărarea, politica de azil şi migraţiune, recunoaşterea şi finanţarea cultelor şi politicile legate de Marea Nordului. În plus, responsabilităţile federale vor păstra securitatea socială, protecţia consumatorilor, transportul feroviar, politica monetară, protecţia datelor, dreptul comercial, comunicaţiile şi poştale, controlul zonei nucleare şi politicii spaţiale. 

Fiecare dintre cele patru entităţi va avea un parlament şi un guvern propriu, dar va exista şi un parlament federal unic cu 100 de membri, iar miniştrii federali ar fi numiţi de Parlament şi nu desemnaţi de Rege. Este foarte interesant şi faptul că se precizează foarte clar că „tot ceea ce nu este în mod clar definit drept competenţă federală, trece atunci în cea a statelor federate”, anticipându-se însă un proces continuu de discuţie între centri şi cele patru state privind lupta împotriva sărăciei, sursele de aprovizionare energetică, gestionarea epidemiilor sau lupta împotriva schimbărilor climatice. Teoretic, cele patru state ar beneficia de o totală autonomie fiscală şi au posibilitatea să recurgă la împrumuturi din partea statului federal central în conformitate cu nivelul contribuţiei lor specifice la bugetul federal.

Asta ar fi rezumatul tehnic, dar este totalmente insuficient pentru a înţelege ceea ce poate presupune un asemenea nivel de schimbări la nivelul vieţii de fiecare zi a populaţiei. Iată o descriere absolut pertinentă din Raportul Destree, valabilă desigur pentru Belgia, dar programatic şi la nivelul oricărui tip de asemenea schimbare în Europa:

„Nu ar trebui să subestimăm dificultăţile demersului. Necesită asumarea unor modificări majore şi a unei triple inversări de tip platonician. Mai întâi de toate, aşa cum spun cei de la ProBrussel, locuitorii celor 19 comune îşi vor asuma identitatea de bruxelezi şi bruxeleze care trăiesc într-o regiune bilingvă flamando-franceză, mergând la şcoli unde se vorbesc cele două limbi, chiar trei dacă adăugăm engleza. „Francofonii” vor renunţa în acest caz în mod absolut clar la supremaţia lor în Capitală în favoarea unei noi deschideri care să meargă în sensul unui mai mare respect faţă de flamanzii care trăiesc acolo. În al doilea rând, acest demers impune ca flamanzii să-şi clarifice poziţia instalându-şi capitala în Flandra. Prin asta, cu siguranţă, vor câştiga mai multă vizibilitate europeană şi mondială. În fine, trebuie ca, pe de o parte valonii şi cetăţenii comunităţii germanofone de altă parte să-şi asume în mod definitiv propriul construind un viitor în care-şi vor valoriza propriile lor forţe, încrezători în propriile lor atuuri”.

Iată cum, dincolo de chestiuni administrative şi aspecte economice foarte frumos şi logic prezentate, ajungem, firesc, fără probleme şi în modul cel mai limpede cu putinţă, la chestiunea separării pe baza grupurilor etnice. Pe asta se poate într-adevăr o construcţie teoretică logică dar, aşa cum ne-a arătat-o de atâtea ori istoria europeană, poate însemna şi declanşarea demonilor străvechi, ai urilor şi intoleranţelor şi xenofobiei.

Dacă cineva îşi doreşte cu dinadinsul să construiască în Europa un viitor pentru separatisme de orice fel, atunci logica conflictelor începe să fie extrem de aproape, inevitabilă şi ucigaşă.