Motivele reale sunt legate, în principal, de istoria ultimelor două secole, dar şi de realităţile anului 2013, care au crescut gradul de ură între lideri, popoare, instituţii – atât la nivelul fiecărei categorii, cât şi la nivel mixt, anumiţi lideri fiind urâţi de popoare sau acţiunile anumitor instituţii fiind detestate de lideri şi popoare, etc.

Acest context plin de ură a dus la o mai mare personalizare a rivalităţilor politice, ceea ce exacerbează anumite reacţii şi obligă la o mai temeinică analiză a omului care conduce o instituţie, în raport de studiul instituţiei pe care o conduce, deoarece trăsăturile acestuia se imprimă şi instituţiei. Concret, ura pe care un lider de partid sau de ţară o poartă asupra unuia sau altuia conduce – în paradigma deschisă de anul 2013 – la acţiuni a întregului partid sau a întregii ţări contra celor detestaţi, cu consecinţa nedorită a tragerii după ei a grupuri întregi de persoane sau chiar ţări, atât la bine, cât şi la rău.

Ceea ce se întâmplă de câteva luni şi zile în Ucraina este, pe fond, manifestarea acestei uri colosale, care a atins o bună parte a acestei părţi de continent, pe fondul unor carenţe imense în actul de guvernare eficace. Totul, dintr-un motiv ce rezidă în psihologia individuală.

Actorii politici din zonă, la fel ca întreaga lume, nu sunt excepţionali – deşi se detaşează unele caractere, nu neapărat pozitive – dar fiind oameni, au şi ei ambiţiile lor, „fumurile“ lor şi pasiunile lor. În plus, au o doză mare de ură, deoarece stilul de a face politică în zonă este unul mai brutal, în care viaţa oamenilor contează mult mai puţin pentru cei de centru. Acest sentiment negativ este consecinţa directă a prefigurării mentale a consecinţelor eşecurilor acţiunilor lor. Astfel, dacă în vestul Europei şi SUA un om demisionează mai repede – la primul nor de furtună văzut pe cer – iar după o perioadă de carantină poate reveni, estul Europei nu aplică o astfel de viziune normală, ci la momentul în care X începe să alunece, nimeni nu îl mai ţine şi prăbuşirea este rapidă şi aproape întotodeauna definitivă.

De aceea, în est şansele de a reveni sunt aproape nule, ceea ce întăreşte şoriciul de pe obrazul oricărui om politic prins cu mâţa în sac, deoarece ştie – sau crede că ştie – că demisia îi este fatală. De fapt, regula occidentală se aplică şi aici: cine demisionează repede, are şanse de revenire – cine nu, se afundă în mocirlă, şi prăbuşirea vine vertiginos şi fară posibilitatea de revenire. Astfel, nu biata pisică din sac îi face rău, ci încăpăţânarea prostească, care îi face şi pe susţinătorii omul prins cu ocaua mică să fie mânjiţi de asocierea cu el, urmând ca în final ei să contribuie intens la executarea lui – are şi trădarea legile ei eterne!

Pentru toate cele ce se întâmplă acum în estul Ucrainei, vinovatul nr. 1 este Victor Ianukovici. Toţi ceilalţi şi toate celelate acţiuni sunt consecinţele acţiunilor acestui prăpădit, care a izbutit să distrugă nu doar propria ţară, dar a costat pînă acum banca centrală de la Moscova 10 miliarde de dolari doar pentru o susţinere parţială a cursului valutar, ceea ce îl propulsează pe nefericit în topul Forbes al bogaţilor lumii ... dar la partea cu pasivul – cât îi costă pe alţii greşelile lui. Consecinţele acţiunii lui au mai adus pierderi de până la 60 de miliarde de dolari bursei din Moscova, ceea ce înseamnă că Ianukovici poate fi considerat buturuga mică a bugetelor statelor din estul Europei.

Individul este un fost infractor de drept comun, fără prea multă educaţie şi, în consecinţă, cu un orizont intelectual, politic şi economic limitat. Doar un exemplu: au râs de el toţi liderii lumii când au aflat că amanta lui era o chelneriţă – nu i-a cerut nimeni să îşi găsească o mare iubire dintre ucrainencele care au studii superioare la una dintre universităţile aflate în primele 10 ale lumii – dar putea să găsească o actriţă, o sportivă, o cântăreaţă sau o fată cu mai mult ştaif. Nu i-a cerut nimeni să o aibă parteneră pe Taisia Povali sau pe Ani Lorak; sau să o aibă pe Miss Ucraina sau lidera echipei de gimnastică ritmică sau aerobic – dar şi în acest punct a pierdut puncte pentru ţara lui, deoarece profilul psihologic al unui lider include şi această dimensiune.

Dar rezultatele şi limitele profesionale serioase ale acestui pămpălău spun aşa: începutul anului 2014 găsesc Ucraina cu o datorie publică de 140 miliarde dolari şi cu necesitatea de a conta pe aproape 40 de miliarde de dolari în următorii 2 ani, deoarece şi cei care fură de obicei banii statului ucrainean trebuie satisfăcuţi! Mai mult, cuferele visteriei sunt aproape goale, ceea ce demonstrează că victoria sa din 2010 nu a demonstrat nimic.
Cifra de 70 de miliarde de dolari delapidaţi – avansată de Iaţeniuk – este fără îndoială reală, deoarece astfel de trasferuri băneşti se fac exclusiv prin intermediul băncilor, care ţin o evidenţă strictă a sumelor ce depăşesc o valoare rezonabilă. Evident, cifra provine de la Banca Naţională din Kiev, care a ştiut de transferuri, dar nu a făcut nimic pentru a împiedica jaful.

Prostul este şi rămâne prost, iar din proverbe ştim că avem obligaţia – nu doar dreptul – să îi spunem prostului că-i prost. Astfel, analizăm doar situaţia lui de la sfârşit de 2013: ar fi putut să rămână preşedinte cu şanse, dacă negocia cu cei care protestau pentru statul de drept şi calitate în activitatea administrativă.

Dar lipsa lui acută de inteligenţă a făcut să asmută poliţia în mod violent pe manifestanţii paşnici, iar mai apoi, în ianuarie, să înăsprească legislaţia manifestaţiilor publice. Or, aici a încălcat o regulă de aur: când stomacul e gol, lasă oamenilor măcar posibilitatea de a se aduna public şi a protesta, pentru că violenţa extremă se exclude. Iar dacă sunt mulţi şi cu stomacul gol, fă ceva să fie masa mai plină, altfel te vor mătura la vot, indiferent cât de bine ai şti să numeri voturile. Dar îngrădirea dreptului de manifestaţie a dus la proteste mai violente de data aceasta, care l-au făcut să încalce orice limită de legalitate şi legitimitate: a dat ordin trupelor să tragă cu muniţie de război, deoarece zecile de morţi înregistrate – iar după anumite surse, se pare că numărul lor depăşeşte 150 – nu au fost efectul strict al contuziilor cauzate de bastoanele celor din Berkut, ci efectiv de gloanţe adevărate, folosite în orice război.

În orice ţară, din momentul în care tragi în propriul popor, îţi pierzi drepturile de preşedinte, şi intri în ceea ce Constituţia statului ucrainean prevede la art. 111: procedura de impeachement a şefului de stat, care a comis o infracţiune – textul art. 111, alin. (1) teza finală nu distinge între tipurile de infracţiuni, ceea ce permite Parlamentului o anumită conduită.

Acum, ne vom afla în sfera strict a politicului. Omul de onoare, omul care doreşte să îşi conducă naţiunea trebuie să înţeleagă că funcţia respectivă obligă la un anumit comportament, care include şi sacrificiul suprem, deoarece totul poate fi pierdut, în afară de onoare. A fugi, a te da mereu după subordonaţi este jignitor pentru funcţia de şef de stat, precum şi pentru ei. Iar ei te vor trăda la un moment-dat, pentru că nu doresc să îşi asume toate mizeriile ce le-ai dori îndeplinite, doar pentru a avea o viaţa mai dulce şi un mandat mai frumos.

Ceea ce a făcut Ianukovici în acel moment este să-şi părăsească ţara, ca un laş ce este. A părăsi comanda statului în vreme de război este infracţiune, pedepsită de legislaţia penală a fiecărui stat. Ceea ce nu s-a respectat întocmai cu textul art. 111 din Constituţia Ucrainei este procedura normală de urmărire penală, judecare şi demitere – aspect negativ pe care şi noi le-am realizat în ambele situaţii de suspendare a preşedintelui, în 2007 şi 2012, deoarece constarea încălcărilor legii fundamentale se face de către o instanţă de judecată, iar nu de un organ politic. Totuşi, a părăsi statul la greu este manifestarea laşităţii şi prostiei, iar omul care face asta a pierdut orice drept de a se mai proclama preşedinte al statului. Oricine înţelege asta – şi ceea ce este uşor de realizat acum este cercetarea, urmărirea penală şi judecata acţiunilor preşedintelui din februarie 2014, deoarece ordinul de a trage în cetăţeni este ilegal şi este o infracţiune, prevăzută de art. 111 a legii fundamentale ucrainene.

Apare însă o problemă: dreptul constituţional recunoaşte posibilitatea modificării legii fundamentale a oricărui stat în momentul prin intermediul puterii originare a poporului. Aceasta se exprimă, de regulă, sub forma revoluţiilor, care au ca efect schimbări majore pe tabla politică a statului. Astfel, presiunea revoluţionară, în acest caz, a permis două acţiuni care au iritat pe mai mulţi. Prima a fost dezertarea parlamentară, sub forma schimbării partidului, care a dus la o nouă majoritate politică şi implicit, la consecinţe inclusiv sub planul posibilităţii punerii sub acuzare a preşedintelui. A doua acţiune a fost fuga preşedintelui, ceea ce a obligat parlamentul ucrainean să improvizeze, deoarece o astfel de situaţie nu era prevăzută de Constituţie.

Aflându-ne în situaţie de revoluţie – schimbare de sistem politic – modificarea aceasta în fapt s-a dus până la demiterea preşedintelui. Trebuie să înţelegem că actul a fost constituţional, pentru că această putere originară a poporului este cea chemată şi să aprobe legea fundamentală, precum şi orice modificare a acesteia, prin referendum.

Era foarte simplu pentru Ianukovici să rămână în ţară – fără îndoială că ar fi fost protejat fizic – şi să lupte în instanţă şi politic pentru cauza sa: ar fi putut atrage mai mulţi suporteri, inclusiv din afara propriei ţări, ceea ce ar fi fost folositor la o decizie finală a tribunalului chemat să îi judece activităţile. Laşitatea însă a făcut să fie eliminat definitiv din sfera puterii în Ucraina, indiferent cum ar avea graniţele.

Atrag atenţia asupra faptului că această putere originară a poporului a permis României în 1989 să schimbe în fapt Constituţia din 1965, care prevedea – doar sub un singur aspect anume – existenţa unui singur partid în ţară. În lipsa acestei modificări ce rezida în esenţa efectelor revoluţiei, nu s-ar fi putut înfiinţa partidele politice, cu toate consecinţele ce ar fi urmat de aici. Pluripartidismul, nedorit de toată lumea în acele zile, a fost impus tocmai de această putere originară a naţiunii – care acţiona evident şi puţin anarhic, dar mai ales furtunos. În lipsa acestor modificări aduse de puterea originară a poporului, FSN nu ar fi putut exista, iar noua putere politică instalată în acele zile de decembrie nu ar fi putut fi recunoscută, deoarece FSN şi tot ce se întâmplase încălcau în mod direct dispoziţiile art. 25 şi 26 din Constituţia României din 1965, privitoare la rolul unic al PCR.
În momentul în care s-a semnat un fel de armistiţiu-pace între Ianukovici şi reprezentanţii partidelor parlamentare – aspect deosebit de important, deoarece trei lideri de partid nu însemnau nici pe departe toate tendinţele din Piaţa Independenţei – s-a observat lipsa de competenţă politică a oamenilor politici ce au negociat, ei având tendinţa de a crede că ştiu lumea şi mai ales că o pot domina. Astfel, cei care luptau efectiv nu puteau accepta condiţii care i-ar fi permis lui Ianukovici să rămână în funcţie până în decembrie 2014. Cei ce au negociat asta nu au înţeles că omul era terminat, din momentul în care a început să tragă în propriul popor. Piaţa Independenţei a respins acordul, iar Ianukovici a fugit, oferind o şansă imensă păcii în interior, pe care nimeni nu a ştiut să o fructifice.

Ce s-a întîmplat atunci? Statul se prăbuşise la nivelul structurii de comandă, dar datoriile publice şi visteria goală nu cunoscuseră schimbări faţă de situaţia anterioară. Mai mult, faptul că s-a protestat în primul rând pentru statul de drept nu le oferea oligarhilor şi celorlalţi lideri politici aceeaşi putere de dinainte – iar ei, înţelegând primii aceasta, şi-au trimis o parte a familiilor în străinătate.

Dar fie că era Ianukovici, fie oricine altcineva, situaţia bugetului era catastrofală, şi de aceea au fugit toţi de exercitarea funcţiilor executive din domeniul economic. Uniunea Europeană nu avea bani prea mulţi de oferit, şi nu ar fi contat prea mult în configurarea viitorului economic şi bugetar. Ea este importantă sub aspectul dezvoltării statului de drept, dar aceasta trebuie să se realizeaze în Ucraina concomitent cu rezolvarea problemelor economice.

SUA nu ar fi dat nici ea prea mulţi bani, pentru că sunt multe probleme şi în administrarea finanţelor ţării de B. Obama, iar FMI ar fi fost unicul creditor de forţă, dar care pune şi ar fi pus condiţii destul de dure, pentru o asanare a economiei de activele neperformante.

Singura ţară care ar fi putut să ofere bani, câştigându-şi recunoştinţa pe vecie a poporului ucrainean, era Rusia. Paradoxal, dar ea ar fi putut să ofere acei bani noii puteri, care nu ar fi putut să respingă sumele avansate – iar prin aceasta Moscova devenea cea mai importantă voce pentru Kiev, deoarece ar fi fost singura care ar fi tolerat neîndeplinirea perfectă a acrodurilor de împrumut. Rusia a greşit teribil în acel moment, şi a ales să critice noua putere. Evident, nici aceasta nu a stat cu mâinile în sân, pentru că au văzut că ar putea să joace cartea anti-rusă mai accentuat, în schimbul unor bani ce ar fi putut veni de undeva.



Rusia nu a înţeles capcana şi a blocat acordarea tranşei a doua din creditul de 15 miliarde de dolari, iar apoi a început să ajute oameni înarmaţi să se plimbe cu fregate, avioane, BTR-uri şi alte asemenea ustensile de pe lângă casa omului prin Crimeea – deoarece puterea medie de cumpărare a oamenilor din estul Europei este de ajuns ca mai oricine să îşi procure, fără restricţii, transportoare blindate şi arme de asalt cu muniţie completă.

Plimbarea foarte eficace în Crimeea a atras după sine mai multe consecinţe, din care vom prezenta doar o parte, pe scurt. Ele se structurează pe mai multe direcţii, cu efecte pe termen lung şi foarte lung. Unele au fost surprinse de autori de limbă rusă sau ucraineană, aceştia folosind uneori şi formule mai dure, pe care îi vom cita aici – iar Google Translate va sprijini demersul nostru:

www.vedomosti.ru/opinion/news/23467291/andrej-zubov-eto-uzhe-bylo#ixzz2ukftQ5Iq
glavcom.ua/articles/17898.html
www.snob.ru/profile/25718/blog/72802
www.mk.ru/politics/article/2014/03/02/992449-hotyat-li-russkie-voynyi.html
novaukraina.org/news/urn:news:17BE113
www.colta.ru/articles/society/2269
www.vedomosti.ru/opinion/news/23473641/stroiteli-tretej-imperii#ixzz2uoqx9nlf

Mai întâi, efecte la nivelul statului ucrainean

Conducătorii cei noi – politicieni vechi, nu oameni noi – au toate tarele vechiului sistem, ei netransformându-se dintr-o dată în incoruptibili şi profesionişti desăvârşiţi. Dacă acum corupţia le este interzisă de revoluţionarii din Maidan Nezalenosti, fiind şi mai temeinic urmărite faptele lor, laşitatea şi incompetenţa nu le-o şterge nimeni.

Astfel, cum poţi să traduci faptul că cea mai uşor de apărat porţiune a teritoriului – sub aspect militar – este ocupată în mai puţin de 3 zile? Ce au păzit generalii care au întocmit planurile de apărare a ţării? Cum sunt conductorii serviciilor de informaţii care nu au prevenit – ori măcar anunţat – posibilitatea de dezertare a ofiţerilor superiori? Cum au păzit clădiri ale administraţiei de stat şi locale în oraşele mari ale ţării din zona de sud şi est? Toate acestea poartă numele de incompetenţă crasă, şi se pedepseşte cu închisoare în orice legislaţie penală.

Referitor la competenţa armatei ucrainene, cea mult lăudată, apar două întrebări: cum este posibil să vezi oameni înarmaţi intrînd pe teritoriul statului sau chiar în unităţi militare, şi tu să nu tragi un glonte în apărare, când în orice ţară santinelele au drept de atrage în oricine nu respectă dispoziţiile pe care ei le au privitor la apărarea perimetrelor? Cum este posibil ca avioanele să traverseze spaţiul aerian fără niciun impediment? Totul, în numele dorinţei de a nu provoca! În plus, cât din tehnica militară funcţionează efectiv, deoarece la momentul în care o bază a aviaţiei militare din Crimeea s-a predat vizitatorilor, din 45 de avioane de vânătoare din hangare, funcţionau efectiv doar 4 dintre ele?

Faptul că nu există niciun ordin de apărare – doar lamentări şi cereri de ajutor internaţional – descalifică conducerea politică şi militară a statului, deoarece ea nu l-a dat, iar conducerea militară nu i-a convins de necesitatea acestui ordin. Din prostie, laşitate, sau din ambele. De ce mai exişti ca stat, dacă nu eşti capabil să îl aperi? Ce spune jurământul militar în orice ţară? Care este preţul apărării ei?

Onoarea s-a pierdut, laşitatea a învins.

De aceea, este de aşteptat că un eventual bărbat ce ar dori să batjocorească soţiile acestor conducători emasculaţi – în faţa lor – să nu întâmpine niciun obstacol din partea acestor soţi, conducători de ţară şi armată, ci doar proteste formale de genul: „hai, opreşte-te!“, „hai, opreşte-te, că am prieteni pe care i-am chemat să mă ajute!“

În Rusia problemele sunt mai mari. Evident, pentru Moscova simbolistica Ucrainei şi a Kievului trece de mitul creării statului şi naţiunii – similar relaţiei dintre sârbi şi Kosovo. Dar din punct de vedere militar peninsula Crimeea reprezintă o bază avansată şi de calitate în Marea Neagră. Costurile politice şi economice sunt teribile, şi se pare că nu au fost avute în vedere.

Concret, Rusia a readus în amintire stereotipii dar şi adevăruri, a reînviat propaganda anti-rusă din multe ţări – care se mai potolise în ultimii 10 ani – şi-a aruncat în aer cursul valutar, a prăbuşit bursa şi valoarea companiilor sale, se vede restricţionată din anumite sfere de interes pentru cetăţenii săi – problematica vizelor mai ales – şi s-a definit pentru etnicii ucraineni ca duşman al Ucrainei.

Astfel, forumurile din Ucraina fierb de mesaje antiruse, anumite reţele de propagandă rusă sunt dezvăluite, iar la Moscova 13 site-uri din Ucraina au fost blocate, pentru a nu mai putea fi accesate din interiorul Rusiei. Să nu uităm că duminică au fost manifestaţii în câteva oraşe ale Rusiei contra acţiunilor din Crimeea, soldate cu peste 200 de arestări, iar o jurnalistă de la postul Rusia Today a spus pe post, în direct, ceea ce nu ar fi aşteptat nimeni.

Fară îndoială însă, starea de neîncredere existentă latent între ruşi şi ucraineni până la momentul fazei ultime a protestelor s-a transformat în altceva. Acest altceva nu poate fi decât ura, aspect de natură psihologică la care ucraineanul de rând recurge frecvent, deoarece anumite aspecte din construcţia statului său – de la teritoriu la administraţia statului şi localităţilor – îi atrag atenţia, prin faptul că nu este respectată dreptatea, statul de drept şi istoria.

Unul dintre aspectele mult evocate în aceste zile a fost problema eventualei întreruperi a curgerii aurului negru şi albastru prin conductele de pe teritoriul ucrainean. Evident, se va spune că Rusia le va opri. Iar Ucraina şi restul Europei vor suferi. Totuşi, noi trebuie să înţelegem un aspect: da, vânzătorul poate stabili orice preţ doreşte pentru marfa sa. Din păcate pentru el, dacă nu poate şi transporta singur bunul respectiv la destinar – fiind necesar deci să recurgă la un tranzit – înseamnă că este vulnerabil. Astfel, chiar dacă ar vrea Rosneft sau Gazprom să respecte contractele cu firmele din vestul Europei, în orice clipă ucraineni furioşi ar putea sabota conductele – iar în eventualitatea în care Rusia nu îşi va schimba stilul de abordare a problemei ucrainene, încercând să repare din imensul prejudiciu pe care singură şi l-a făcut, presiunile moscovite se vor solda şi cu astfel de acţiuni de sabotare a tranzitului de resursă energetică.

Nota bene: nu există conducte suficiente care să ocolească Ucraina, deoarece nu se construiesc într-o noapte – cum nici podurile peste strâmtori nu se fac cât ai bate din palme. Până vor fi gata conductele, problema posibilului sabotaj energetic apare astăzi, precum şi în săptămânile şi lunile următoare.


Se spune că Rusia va dori să construiască în Crimeea o nouă Transnistrie. Da, dar percepţia asupra unei ţări de 40 de milioane de locuitori va fi, oricum, dezastruoasă. Ceea ce ar putea justifica un răspuns pozitiv la întrebarea din titlul articolului. Şi mai este ceva ‒ ucrainenii s-au ridicat în realitate la luptă pentru valori: stat de drept, bună guvernare şi bună administrare. Şi au murit pentru aceste valori. Asta îi face capabili ca cel puţin în interiorul propriei ţări să se revolte încă o dată – pentru că au de acum un avantaj în faţa liderilor politici, moartea lor ducându-i pe ei la funcţiile atât de bănoase. Sărăcia nu le oferă altă alternativă, deoarece această boală amarnică se instalează tocmai în lipsa bunei guvernări, a bunei administrări şi a statului de drept. Iar ei, cetăţenii care au ieşit în număr de peste 1 milion pe străzi au înţeles relaţia de interdependenţă între toate aceste instituţii sociale şi juridice.

De aceea, cred că presiunea publică se va manifesta – cum nu s-a făcut în 1991, 2004 sau 2010 – în sensul edificării unui stat ucrainean cât mai aproape de imperativele statului de drept, ceea ce va duce la prăbuşiri de cariere politice şi administrative, mai întâi sub presiunile străzilor, iar mai apoi şi prin intermediul mecanismelor juridice.

Aici este marea problemă pentru toate statele foste sovietice, care au o conducere de tip Ianukovici: dacă popoarele vor începe să observe că există îmbunătăţiri reale în ceea ce priveşte statul de drept, legalitatea şi eficacitatea administrativă şi guvernamentală în Ucraina, exemplul acestei ţări mari – sub aspect teritorial – va putea fi urmat şi de cetăţenii altor state ex-sovietice, care ar înţelege că protestele publice pot da roade sub aspectul opririi corupţiei şi arbitrariului politic, administrativ şi judiciar care le cangrenează de la dobândirea independenţei.

De altfel, în acest sens merg multe comentarii din ziare şi bloguri, ele spunând că actuala elită politică a Rusiei se teme de instaurarea unui grad mai mare de legalitate şi bună guvernare în Ucraina, care ar fi contagios pentru societatea rusă, cea destul de supărată de starea actuală a statului de drept în Rusia. Tocmai acesta ar putea fi motivul pentru care decidenţii de la Moscova pun acum această presiune pe Kiev şi restul ţării: ca să le îndepărteze gîndul de la consolidarea bunei guvernări şi bunei administrări cetăţenilor ucraineni şi liderilor politici, administrativi şi a justiţiei din această ţară, escamotând astfel în bună măsură adevăratele cauze ale ale mişcărilor de protest din Ucraina.

Rusia a mai izbutit câteva consecinţe cu acţiunile sale din ultimele zile, în raport de Uniunea Europeană, SUA, estul Europei şi fostele state sovietice. În primul rând, a arătat limitele construcţiei UE, ajutând-o pe aceasta – paradoxal – să îşi înţeleagă mai bine rolul: statul de drept, libertatea circulaţiei persoanelor, lucrătorilor şi bunurilor, precum şi progresul economic îi rămân singurele domenii unde trebuie să acţioneze, şi chiar mai eficient decât până acum.

Astfel, Rusia a decredibilizat liderii politici europeni, atât la nivel de UE, cât şi de stat individual. Dar decredibilizând construcţia a ceea ce nu poate exista – politică externă şi militară unică, la nivel european – ea a oferit şi soluţia vindecării acestei carenţe a UE: statele membre trebuie să investească mai mult din propriul PIB pentru modernizarea propriilor armate naţionale, precum şi pentru îmbunătăţirea serviciilor diplomatice naţionale.

Faptul că doar două ţări membre UE au lideri care ştiu ce înseamnă geopolitica practică, aplicată – Polonia şi România; prima mai mulţi, a doua mai puţini – nu ajută prea mult Rusia, deoarece operaţiunile sale de seducere a politicienilor occidentali au cunoscut în aceste zile un recul, cu efecte dezastruoase, comparate pe diferite site-uri cu efectul invaziei sovietice din Cehoslovacia!
Ca exemplificare, de care politicienii occidentali vor trebui să ţină cont, ofer acest grafic al mesajelor pe Twitter în ziua decernării premiilor Oscar, unde se vede că în Europa şi SUA cele mai multe postări nu au avut ca subiect acest moment artistic, ci tocmai situaţia din Crimeea.

În ceea ce priveşte SUA, preşedintele Obama, recunoscut pentru slaba competenţă economică, demonstrată prin cifrele datoriei publice, a demonstrat încă o dată că este un lider slab în materia politicii externe, iar aceasta se va traduce în prăbuşirea cotei sale în ecuaţia de putere de la Washington. Campania electorală în SUA este una dură, în care fiecare gafă se speculează intens. Or, comportamentul administraţiei Obama în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale a fost moale până acum.

Cu toate acestea, astăzi este nevoit să demonstreze ceva real, deoarece o poziţionare greşită în aceste momente ar duce la o pierdere majoră a prestigiului SUA în întreaga lume, ceea ce elita de la Washington – acea parte a ei care gândeşte global – nu va tolera.

Este de altfel şi singura şansă pe care o are John Kerry de a conta pentru o nominalizare a Partidului Democrat la candidatura pentru Casa Albă – rezultate bune obţinute acum ar însemna un atuu decisiv în dauna altor posibili candidaţi în propriul partid. Tot în acest context, trebuie să observăm că republicanii au primit „muniţie“ pentru alegerile din Congres de anul acesta şi poate şi pentru alegerile prezidenţiale din 2016. Cât despre Obama, el poate să facă ceea ce trebuie să facă, dar este sigur că numele său nu va fi dat niciodată unui portavion, după terminarea mandatului.

Estul Europei şi fostele state sovietice au învăţat în ultimele zile cum se face o acţiune militară de „vizitare statornică“ a unui teritoriu. Au înţeles că bugetele armatelor trebuie mărite, că trebuie revizuite politicile militare, de înzestrare, precum şi cele de alianţă militară.

De fapt, ultimele zile au resuscitat complet NATO, care iar se uită cu interes spre Moscova. Dar toţi cetăţenii din zonă se uită la lupta ucrainenilor pentru stat de drept, ei având de trecut testul deceniului – înfruntând situaţia economică precară, corupţia şi slăbiciunile structurilor politice şi administrative. Dacă vor reuşi să învingă, va fi victoria secolului, deoarece efectele victoriilor pe care statul de drept le repurtează sunt de largă rezonanţă.

În acelaşi timp, Ucraina trebuie să îşi pună întrebarea: de ce suntem totuşi atât de singuri, iar vecinii noştri nu ne ajută prea mult?

Răspunsul stă în conduita lor în aceşti ani: era necesar să se comporte altfel cu minorităţile de pe teritoriul lor, dar mai ales să nu uite că o parte a teritoriului lor nu le-a aparţinut prea mult, şi doar Stalin sau Hruşciov le-a oferit ceea ce – cu siguranţă – nu era al lor.

Deoarece nu este bine să ai mai mult de un adversar odată, ar fi bine să reflecteze dacă nu ar fi fost mai bine să renunţe la câteva mii de km/p, dobândind astfel recunoştinţa vecinilor, ce i-ar fi putut ajuta mai mult în vremuri grele – nu doar militare, cât mai ales economice.

Altfel, este posibil să intre într-o serie incontrolabilă de pierderi – pe care, de la un moment-dat, oricât de mare ar fi sprijinul, nu le-ar mai putea surmonta. Iar atunci să nu uite că mâinile de ajutor care ar fi putut veni, nu au făcut-o pentru că nu au văzut prea multă bunăvoinţă la Kiev. Iar bunăvoinţa are mai multe roluri – mai ales pe acela al oferirii de şanse pentru viitor.