Tristeţea unei dezbateri care exacerbează clivajele sociale

Există asemenea dezbateri care, în funcţie de tematică şi mai ales de momentul în care apar, sunt preluate de unul sau mai multe dintre partidele politice europene, tocmai fiindcă pot fi foarte uşor instrumentalizate dat fiind conţinutul adesori realmente exploziv al discuţiilor şi relevanţei acestora, cu mult dincolo de frontierele naţionale.

În consecinţă, dezbaterile respective – care în perioade trecute de normalitate a vieţii politice ar fi trecut destul de puţin remarcate pe plan european şi mondial – devin brusc temă privilegiată pentru o încleştare politică posibil a se prelungi şi expanda pe viitor, intrând în categoria potenţialelor „încălcări ale valorilor europene“ pentru care o ţară va putea fi sever sancţionată.

Asta se petrece acum, din nou, în cazul Poloniei, aflate la Bruxelles, în plenul Parlamentului European, în centrul unei discuţii pasionate, pasionale şi pline de invectivele cele mai dure, dar şi de argumente care, din problemă naţională, au transformat proiectul de lege „Stop Peddofilia“ propus de partidul ultra-conservator de la Varşovia şi împotriva căruia se ridică voci din toate marile partide familii europene.

Îmi pare tare rău că, din delegaţia noastră noastră de europarlamentari, nimeni nu a considerat că ar fi cazul să vorbească despre ceea ce s-a discutat acolo, cu toate că relevanţa discuţiei s-a dovedit odată mare şi pentru societatea românească. Rezoluţia adoptată pe 14 noiembrie cu  o majoritate de 72% din voturile celor prezenţi (471 voturi „pentru“, 126 „împotrivă“ şi 57 de abţineri) arată că există un curent majoritar pentru susţinerea cererii europenilor adresate colegilor polonezi de a respinge proiectul de lege respectiv care, pe fond, acuză ei, vizează criminalizarea educaţiei sexuale în şcoli. În termenii legii propuse – susţine europarlamentarul socialist Sylvie Guillaume, educatorii, militanţii, cei care prestează servicii specializate în domeniul sănătăţii, editorii, jurnaliştii şi chiar tutorii legali s-ar putea găsi ameninţaţi, şi cere Parlamentului polonez să nu mai amestece lucrurile: „educaţia sexuală şi informaţia privind sănătatea şi drepturile sexuale şi reproductive nu sunt crime şi nu au nimic de-a face cu pedofilia“.

Aveţi aici textul adoptat al rezoluţiei în care acuzaţia ce mai gravă - şi care poate deschide drumul înspre viitoare penalizări severe ale Poloniei - este că „se consideră că obiectul presupus al proiectului de act legislativ constă în modificarea legislaţiei existente asupra prevenirii şi luptei împotriva pedofiliei şi că legătura mentală care se face între furnizarea către tineri a unei educaţii sexuale complete şi promovarea pedofiliei este ceva alarmant, mincinos şi nefast”. Solicitând Poloniei să aplice „Standardele pentru educaţia sexuală în Europa“, publicate în 2010 de către Biroul regional OMS şi de către Centrul federal german pentru educaţia în domeniul sănătăţii (îl puteţi accesa aici). Trimiterea la document are rostul ei. Vă invit să lecturaţi ce se scrie acolo începând de la pagina 38 - extrem de profesionistă descriere pentru experienţe care, mie cel puţin, mi se par la limita ciudăţeniei, dacă nu şi mai mult.

Problema care se deschide este cum anume  trebuie să se desfăşoare lupta strict necesară împotriva pedofiliei şi reţelor sale în plină dezvoltare, cuprinzând acum oferte foarte ample venite din ţările din estul Europei, acolo unde înfloreşsc reţelele de pornografie infantilă, nemaivorbind de varietatea a ceea ce poţi găsi pe Dark Web, inclusiv „snuff movies“.

Reacţia societăţii trebuie să fie (ca până acum) doar la nivelul interdicţiei aplicate de către organismele tradiţionale cu mijloacele cunoscute şi care s-au dovedit ca având putere de convingere din ce în ce mai mică în era comunicăriii libere şi a scăderii foarte importante a vârstei la care apar primele contacte sexuale? 

Interdicţia şi penalizarea se dovedesc inoperante din moment ce varianta morală tradiţională, cea a educaţiei asigurate de preoţi, este acum dinamitată de amploarea extraordinar de mare a cazurilor de pedofilie şi homosexualitate din biserică, tragedie cumplită ale cărei dimensiuni de-abia acum ies la iveală. Inclusiv în Polonia unde, anul trecut, în Gazeta Wybrocza a apărut un raport despre abuzurile preoţilor asupra minorilor în perioada 1990-2018: plângeri împotriva a 382 de proţi, reclamaţii oficiale dintre care 198 priveau cazuri de copii sub 15 ani, doar un preot din patru renunţând la profesie, 11,5 % dintre proţi fiind trimişi în alte dioceze, iar 12% dintre dosare au fost clasate în cazul celor 625 de copii care au raport că au fost agresaţi sexual.

Dar „educaţia sexuală“ poate fi oare confundată cu un vehicul care favorizează accesul la zona pedofiliei, aşa cum o face propaganda organizaţiei care este la originea proiectului legislativ polonez, „Pro-Prawo do Zycia“, adică „Pro dreptul la viaţă“? Va fi oare suficientă introducerea unui nou pachet de interdicţii (susţinut de biserica catolică), exact pe modelul opoziţiei absolute la avort? DA, susţine fără ezitare un editorial apărut în Visegrad Post în care se spune că, în realitate, proiectul de lege polonez „prevede interzicerea şi pedepsirea oricărei acţiuni întreprinse de adulţi în vederea incitării minorilor de a întreţine relaţii sexuale, ceea ce include atelierele de educaţie sexuală conduse de militanţi adesea aflaţi în legătură cu mediile LGBT şi care, cu acordul unor directori de şcoală naivi sau ideologizaţi, vin să explice copiilor, fără ştirea părinţilor, că masturbarea şi privitul filmelor pornografice sunt ceva absolut natural şi chiar sănătos, că identităţile sexuale sunt fluctuante şi au o valoare egală... stipulând în aceste cazuri pedepse cu închisoare de 2-3 ani”.

Complet fals, răspunde Rezoluţia Parlamentului European, „foarte preocupat de dispoziţiile legale extrem de vagi, de vaste şi disproporţionate care figurează în proiectul polonez de act legislativ care, de facto, caută să criminalizeze difuzarea unui sistem educativ privind sexualitatea, ameninţând pe absolut toată lumea şi mai ales pe cei care oferă educaţie în domeniul sexualităţii, inclusiv profesorii, personalul medical, editorii, organizaţiile societăţii civile, jurnaliştii, părinţii şi tutorii... proiectul legislativ riscând să intimideze educatorii“.

În opinia mea, cele două atitudini – apelul la cenzură extremă şi permisivitatea unei educaţii deschise fără oprelişti – sunt sortite să ducă mai departe eşecul de acum tocmai deoarece, fiind atât de politizate şi rigide, ignoră complet faptul că beneficiarul potenţial, singurul important, ignoră complet tot ce se scrie aici deoarece, oricum, judecăţile sale de valoare sunt formate sau în curs de formare prin  refuzul tradiţional al acelei vârste a tot ceea ce înseamnă sistem impus cu forţa de şcoală sau societate ca regulă absolută şi unică de judecată, comportament şi scară de valori. Când îi ascultă pe unii sau alţii predicând despre morală, sex şi religie tinerii îşi pun căştile pe urechi, îşi trag gluga pe cap şi aşteaptă să treacă momentul de plictiseală asimilat acum cu educaţia impusă ca obligaţie de promovare în eşaloanele sociale sau şcolare.

Şi n-au oare dreptate? Teamă mi-e că da şi că aici stă tragedia unei dezbateri care nu mai spune nimic decât participanţilor. Iar detaşarea tinerei generaţii este semnul unui clivaj social care s-ar putea să fie imposibil de trecut cu punţile de care dispunem acum, din ce în ce mai puţine şi fragile. Cum vor iubi ei şi pe cine? O vor face cum vor vrea şi să sperăm că vor avea curajul să-şi asume propriile alegeri.