Străbunica Ellada şi nepoţii săi

Despre Grecia e greu să scrii ceva. Orice definţie de dicţionar a unei ştiinţe începe cu o expresie de genul termenul provine din cuvintele greceşti x şi y şi înseamnă z. Încă din Antichitatea care i-a făcut nemuritori, Herodot vorbea de greci că se ştiau de un neam şi-o limbă, dar trăiau în cetăţi distincte, unindu-se doar în caz de pericol.

Când era linişte externă, pacea era întreruperea temporară a războiului. Sunt prea multe exemplele ca să insistăm acum asupra istoriei greceşti. Sciţii, perşii, macedonenii, romanii sunt cei care au marcat existenţa lumii greceşti forţând-o să se unească temporar.

Când Grecia a fost ocupată de romani s-a spus că Grecia îngenuncheată şi-a învins semeţul cuceritor, adică Roma, prin forţa unui Scipio Africanul sau unui Aemilius Paulus. Cert este, aşa cum a scris regretatul Indro Montanelli, că Grecia şi-a găsit liniştea de care avea nevoie: cea de mormânt. Chiar şi aşa, Estul grecesc al Imperiului Roman s-a dezvoltat semiindependent, ulterior reuşind să supravieţuiască Vestului, invadat de migratori, cărora li s-a insuflat că la Roma sunt bogăţii mai mari decât la Constantinopol. Astfel, un Theodoric, un Alaric, chiar şi Atilla Hunul i-au crezut şi azi urmaşii lor se numără printre fondatorii Europei medievale. Aici în Est au venit slavii, otomanii, iar grecii au rezistat, până la 1453 -1461, când Constantinopolul şi Trebizonda au ajuns să fie călcate de copitele cailor lui Mahomed Cuceritorul. Repede însă, profitând de faptul că mahomedanii erau opriţi de Coran să înveţe limbi străine, grecii din Fanar, Pera, cartiere ale Constantinopolului au profitat şi au devenit dragomani (traducători), apogeul lor fiind domniile fanariote din Iaşi şi Bucureşti, de unde am rămas cu deprinderi cam greu de dezbărat, chiar şi la 190 de ani, de când Tudor Valdimirescu, plătind cu viaţa, a reuşit, prin exemplul lui, să producă mult dorita schimbare.

Aşadar, aşa a cam reuşit Grecia să scape, ba chiar amintirea vechii Elade l-a făcut pe un Byron să-şi lase oasele pe la Missolonghi. Europa, în 1829 i-a dat Greciei independenţa. De atunci, a început o nouă aventură greacă: monarhie, dictatură, democraţie.

Acum s-a găsit coana Europa, care oricât de multe Angela sau mulţi Nicolas ar avea prin fruntea sa, nu-şi poate ascunde originea greacă a numelui, să arate că grecii au cam tras la cântar când să intre în Uniunea Europeană şi în zona Euro. Hai să povestim cum Onassis s-a jucat cu vaporaşele pe oceanele lumii, vânzând de la americani arme lui Hitler, iar după aia, sprijinindu-i pe ruşi şi pe americani. În 1947, drăguţii de americani, când era cât pe ce să le scape Balcanii din mână au dat un plan Marshall, care i-a pus pe greci şi pe turci la adăpost lăsându-i să se ocupe de ale lor, mai puţin de progres, în schimbul intrării lor în NATO. URSS n-a digerat prea bine lovitura, iar comuniştii greci l-au blestemat pe tovarăşul Stalin că şi-a întors mustaţa spre fraţii români, care erau cam de 100 ori mai puţini posesori ai carnetului roşu. Cum toată lumea sătulă de căluşul şi bătuta autohtone au început să se manifeste pe ritmuri de sirtaki, cum Moş Miron, Lizuca, Patrocle erau depăşiţi, românilor le-a cam plăcut de Zorba, un fel de Ivan Turbincă, apoi de nisipul de la Paralia, aşa că grecii au cam început să scoată castanele din foc cu mâna Europei. Ba chiar au ameninţat că nu mai dau un ban înapoi din ce luaseră, arătând că ei au inventat democraţia, când pe la Paris şi Berlin, erau la modă druizii şi războinicii.

Acum că n-a trecut criza, au zis că ei trebuie să decidă democratic dacă acceptă ajutorul european. Ba chiar li s-a trecut pe caiet o datorie de 100 de miliarde, ca să iasă la lumină, de vreme ce românii sunt traşi la microscop pentru o tranşă de 1-2 miliarde de euro. Ba chiar au şi neonazişti şi comunişti, de toate. Amintirea planului Marshall nu o mai linişteşte pe coana Europa, zâmbetul scurt şi vorba laconică ale lui Putin par mai aproape ca oricând.

Nemuritorul Caragiale, născut şi el din cei ce duceau plăcinte pe la masa fanariotului Caragea, a avut cândva o soluţie, Agamiţă Dandanache, ale cărui vorbe traduse în contemporaneitate ar fi ceva de genul: Eu care ţara mea de mii de ani în Evropa, numele greţesc, noi ca elinii imparţiali cu toate partidele să reminem fără coledzi! Nu mergze neicusorule, puicusorule asa ţeva! Ţe vreţi să vină China să dea ei banii, si Rusia să ne dea ei rachete? Atunţi chematzi birzasi repede la tilefon că de nu zdranc vine Rezboiu ţivil si sa vezi paranghelie frate!

Până la urmă grecii au ales varianta guvernului de uniune naţională, aşa că Barosso sau Angela pot găsi oricând pe birou la ora când beau cafeaua o telegramă de genul: Pupat Piaţa Endependenţii!, că tot vin alegeri prin 2014, iar nemuritorul Zorba, poate juca oricând, pe ruinele proaspete dansul care l-a făcut nemuritor.