România votează un preşedinte pentru spaţiul-timp din galaxia IOK-1

România asta a noastră, de votăm în ea duminică, este în Galaxia Căii Lactee. Dar putea fi la fel de bine în IOK-1, cea mai depărtată galaxie cunoscută, aflată la o distanţă confortabilă de urnele noastre electorale, la 12.800 ani-lumină.

Ar putea fi acolo, sau oriunde în univers, căci rezultatul ar fi acelaşi, imposibil de schimbat pesemne de la facerea lumii sau a poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic: suntem blestemaţi (sau binecuvântaţi) să trăim într-un spaţiu-timp dizarmonic total cu ceilalţi.           

Un spaţiu-timp perfect armonic doar cu sine însuşi, un uriaş struţ naţional înfundat cu capul în singurul nisip pe care-l cunoaşte şi care îl interesează cu adevărat. Este profund fascinat numai şi numai de interiorul unei mici găuri pe care a săpat-o cu trudă în noroiul stelar. Nu vă amăgiţi: nu seamănă cu triada de sculpturi pe care orice ucenic în mănăstirile tibetane este obligat să le contemple şi să le asimileze ca lecţie de suprempă disciplină, cele trei maimuţe care nu trebuie să vadă, să audă sau să vorbească deoarece, doar astfel, ţi se poate deschide calea spre meditaţia interioară. Struţul nostru nu alege filozofic retragerea cu capul în nisip. O face pentru că realmente nu-l interesează nimic, consideră că astfel se izolează de peripeţiile violente ale unei lumi cu care n-are nimic de-aface şi care, în consecinţă, nici n-ar trebui să aibă ceva de împărţit cu dânsul.                              

Principiul a fost transformat demult în ziceri de înţelepciune naţională, toate subsumate dictonului superb „ei cu ale lor, noi cu ale noastre”, admirabilă atitudine auto-protectivă  faţă de universul căruia, mereu, la momente de cumpănă, i-am răspuns cu dictonul bine-cunoscut,  porcului de rasă de nimic nu-i pasă.                          
                                        
Drept care şi pe cale de consecinţă, ca în orice moment tensionat al existenţei naţionale, ne facem că uităm că România este, totuşi, o ţară aşezată alături de altele pe Planeta Pământ, că nu suntem singuri, că am vrut şi am încheiat alianţe, că am zis cum că ne-am fi dorit să trăim într-o lume multiconectată, că ne pasă şi de altceva decât de oceanul de lături pe care navigăm, de vorbele grele cu care înlocuim orice dezbatere de idei pe care nu le avem sau nu le înţelegem sau ne este mai greu să le exprimăm deoarece puţinii neuroni sunt deja supra-solicitaţi...                                                                                                                                                                      
Totul este naţional-limitativ şi românesc-exclusivist. Ridicolul absolut este că asta se petrece inclusiv în bătălia pentru fotoliul prezidenţial, cel din care ar trebui gestionată reprezentativitatea externă a ţării şi legăturile sale de profunzime cu spaţiile proxime sau mai îndepărtate, dar toate fundamental importante pentru logica supravieţuirii naţionale într-o lume globalizată.                                                                                                                                                                                                                    
Nu am văzut în această dezbatere prezidenţială absolut nimic care să dea o vagă, cea mai vagă indicaţie, asupra a ce va vrea să fie Preşedintele României în calitatea sa constituţională de coordonator al politicii externe de securitate. Nimic, absolut nimic, despre nimic din acest domeniu. Să nu fi fost nimic interesant sau, dimpotrivă, nu era nimic de spus?        

Numai în domeniul justiţiei şi libertăţilor fundamentale, spre exemplu, ce dezbatere ar fi putut să fie asupra modului în care viitorul Preşedinte al României va trata cu Consiliul European, Parlamentul European şi Comisia Europeană viitorul Mecanismulu de Cooperare şi Verificare în Justiţie...sau ce ar avea de spus asupra problemei mandatului european de arestare şi a limitărilor batjocoritoare de care are parte România, caz invocat pentru a se argumenta, cum o fac britanicii, că nu poţi da la toţi înapoiaţii dreptul să dea decizii pe cetăţenii lumii libere şi corespunzător avansate.

Cel care se doreşte Preşedintele tuturor românilor ar fi putut spune dacă, da sau nu, are deja o opţiune privind propunerea naţională pentru postul de viitor Procuror General european şi dacă, cumva, a avut deja discuţii exploratorii cu personalităţi de la noi.  Ar fi putut fi dicutat supiectul posibilei sau, dimpotrivă, imposibilei legislaţii asupra legalizării eutanasiei, a mariajului între persoane de acelaşi sex şi dreptul acestor familii de a adopta copii, viitorul legislaţiei privind adopţiile internaţionale. precum şi nevoia de adaptare a legislaţiei româneşti la modificările deja existente în codurile juridice ale altor ţări în domeniile respective.  

Ar fi putut să se angajeze prezidenţiabilii noştri în raport cu respectarea fermă a promisiunilor de alocări bugetare făcute de România la ultimul Summit al NATO în ce priveşte cheltuielile de apărare, indicând în acelaşi timp, în calitate de viitor comandat al forţelor armate şi coordonator al CSAT, spre ce ar trebui să se ducă banii respectivi, întărind ce grupe de forţe, dislocate pe ce tip de aliniamente, cu un orizont de timp realist pentru modernizarea capacităţii reale de răspuns al armatei noastre la o agresiune externă. Nimic nu s-a spus, iarăşi, poate, fiindcă erau teme neinteresante...

Poate ar fi trebuit să-i intereseze că, doar peste câteva săptămâni, cu ocazia  Summit-ului UE din decembrie, unul dintre ei tot îşi va face drum la Bruxelles pentru a-l auzi pe preşedintele Comisiei Europene prezentând planul de alocare a celor 300 de miliarde de euro destinaţi, cel puţin la nivel de vorbe frumoase, reluării creşterii economice a Europei şi revitalizării pieţei muncii...aproape jumătate din suma respectivă vine din fondurile gestinate de comisarul român, vor fi date în cadrul proiectelor de politică regională, deci, poate, teoretic, ar fi trebui să zică şi prezidenţiabilii noştri că vor ceva anume, că au în cap ceva limpede pentru arhitectura de dezvoltare viitoare a României. Nici o vorbă, subiectul e mort.

În principiu, există un conflict deschis, de o gravitate excepţională, foarte aproape de graniţele Romîniei, în Ucraina, cu perspectiva deschiderii unui nou front de luptă în Transnistria, există un Orient Apropiat care explodează şi poate trimite lumea în haos odată cu realizarea planurilor care vorbesc din ce în ce mai explicit de serii de atentate pe teritoriul european, de aici şi fluxuri migratorii importante şi dificil de controlat pe Marea Neagră sau/şi pe rutele tradiţionale de contrabandă pe care se intensifică îngrijorător activităţile. Cum îngrijorătoare, profund, este tema Mării Negre, devenită cea mai mare ameninţare de securitate la frontierele noastre, odată cu concentrarea unor forţe de tip ofensiv şi a unei tehnici militare de ultimă generaţie (inclusiv a unor lansatoare de rachete GRAD care pot opera cu capete nucleare) în Sevastopol. Care Sevastopol? Care Marea Neagră? Nu există deoarece, cum spunea maiorul Tiu, ele nu este.

Acum mulţi ani, Elie Wiesel, într-un interviu, îmi spunea că, de obicei, oamenii spun că opusul cuvântului DRAGOSTE ar fi URA.  Nu e adevărat, zicea el pe bună dreptate, opusul este INDIFERENŢA. Una adâncă, naturală, atot şi atoate cuprinzăroare, sufocantă, paralizantă, reducând totul a miza unică a supravieţuirii comonde în troaca naţională. Culmea, asa se poate. Costă puţin, asigură comoditate totală, nu te pune să faci nimic, să vrei nimic, te ţine în tunel, cu speranţa că, odată, printr-un miracol, ce vezi afară va fi şi al tău. Numai că nimeni nu-ţi spune că exerciţiul acesta naţional al indiferenţei opreşte spaţiul-timp exact la capătul tunelului.