Restul e tăcere

„Fără o educaţie în amonte de asemenea atentate, precum cele recente de la Paris, nu avem nicio garanţie că astfel de lucruri nu se vor repeta.”  FOTO AP

„Nu te naşti djihadist, devii djihadist“: afirmaţia aparţine romancierului franco-algerian Kamel Daoud, într-un articol din hebdomadarul „Le Point“ de la jumătatea lui ianuarie

Cauza devenirii? „Războiul, cărţile saudite, şeicii, fatwe-le, imamii, teologienii care inundă lumea şi corup sufletele“. La originea fanatismelor, islamice sau de orice fel, ca şi a atentatelor din prima lună a lui 2015 din Franţa, se află, aşadar, o anumită educaţie. O şcoalăa intoleranţei. Un refuz dogmatic al Celuilalt: străinul de neam sau abătutul de la „dreapta credinţă“. O condamnare fără apel a disidentului, cu alte cuvinte, a celui care nu gândeşte ca tine. Uciderea cu sânge rece a celor care nu se convertesc. Dar şi transformarea în martiri a unor kamikaze care lasă în urma lor morţi nevinovaţi.

Nu s-a vorbit mai deloc aproape în săptămâna neagră a Franţei despre şcolile coranice şi despre imamii care le-au sucit capul unor tineri şi i-au împins la crimă în numele „dreptei credinţe“. Prea puţin s-a vorbit şi despre filierele care îi expediază pe aceştia în Yemen sau în Siria, unde sunt antrenaţi să ucidă şi de unde sunt retrimişi în ţările lor ca să se dovedească la înălţimea jurămintelor. Se ştie de ceva vreme, mai ales după cazul Merah de la Toulouse, în ce constă operaţiunea de spălare a creierului acestor tineri de către islamişti mai degrabă pricepuţi în manipulare decât fanatici ei înşişi. Internetul e plin de ghiduri călăuzitoare. Cărţi întregi au fost consacrate procesului de convertire.

„Trag în tine cu un kalaşnikov“

Spre deosebire de Orwell („1984“) sau de Nedelcovici („Al doilea mesager“), care n-au descris în utopiile lor negative tocmai faza spălării creierului de către comunişti, islamiştii pe ea pun accentul şi nu se ascund de ochii analiştilor occidentali. Măcar în această privinţă, islamismul este, pe cât de criminal, pe atât de transparent. Execuţiile cele mai barbare sunt filmate. Doar chipul asasinilor e mascat din raţiuni de securitate personală. Călăii medievali purtau şi ei cagulă. Dar capetele executaţilor cădeau la vedere, în faţa unui public avid de sânge şi de spectacol.

Fiind vorba de şcoli: tocmai acolo au apărut cele mai multe dificultăţi în săptămâna neagră. Dascălii şi elevii au ţinut momentul de reculegere împărtăşit de întreaga Franţă. Nu s-au produs incidente nicăieri. Doar, vai, în câteva zeci de şcoli. Unei învăţătoare, un elev de 13 ani i-a strigat în plină reculegere: „Je te bute avec un kalach“. „Trag în tine cu un kalaşnikov“.

Era chiar arma de care cei doi asasini de la „Charlie Hebdo“ şi tovarăşul lor de la Montrouge s-au folosit ca să ucidă 17 persoane. Copilul era bine informat. De părinţi, desigur. Alţi copii au refuzat să participe la scurta ceremonie sub cuvânt că vinovaţi sunt jurnaliştii de la „Charlie Hebdo“, nicidecum ucigaşii lor (părere împărtăşită şi de C.T. Popescu!). Tot de la părinţi citire! Vă închipuiţi munca de lămurire, cum se zicea cândva, pe care bieţii dascăli au trebuit s-o ducă? Nici nu vreau să mă gândesc! Fără o educaţie în amonte de asemenea atentate, precum cele recente de la Paris, nu avem nicio garanţie că astfel de lucruri nu se vor repeta. De aceea am spus de atâtea ori: nu religia se cade predată în şcoli, ea devenind uşor prilej de prozelitism intolerant, ci istoria religiei şi a bisericii, într-un spirit de toleranţă care să împiedice apariţia fanatismelor şi, pe cale de consecinţă, a crimelor în numele „dreptei 
credinţe“. 

Să nu inversăm rolurile!

Dincolo de şcoală, mass-media. Cel puţin în Franţa, televiziunile şi presa scrisă au fost O.K. în aceste triste zile. Poate şi pentru că s-au simţit vizate şi au avut nevoie de solidaritate ca să se apere. Am citit mai multe foarte corecte luări de poziţie şi în restul presei occidentale. O curioasă excepţie, presa românească (nu toată, desigur, din fericire!). Preocupată (în cel mai bun caz!) de „limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie“ sau de prioritatea vieţii faţă de această libertate („când sunt cu pistolul la tâmplă“), cum scria Andrei Pleşu chiar în paginile ziarului „Adevărul“, sau de calitatea artistică, vezi Doamne!, a caricaturilor, o bună parte din presa noastră a părut să nu ţină seama de faptul că au fost (totuşi!) ucişi 17 oameni, nici măcar toţi pentru a fi recurs la dreptul cu pricina în vreun fel neînţelept. Ce laşitate, iartă-mă, dragă Andrei, să limitezi prin frică dreptul la liberă exprimare! Şi, în definitiv, nu, cum spui, caricaturiştii le-au pus viaţa în pericol unor oameni care îşi făceau cumpărăturile de shabat, ci asasinul instruit în Yemen de reţelele Al-Qaida să omoare evrei. Să nu inversăm rolurile! Sigur că asasinatele ţi se par, ca tuturor celor de bună credinţă, inacceptabile. Doar că nu cred că relativizarea contextului te slujeşte ca probă a bunei tale credinţe. 

Vorbim de crime odioase. Restul e tăcere.