Analiză realizată de George Scarlat*

Dincolo de interesul firesc pentru morală, adevăr istoric sau comemorarea victimelor, aceste răbufniri recurente ale naraţiunilor despre cel de-al al doilea război mondial reprezintă de fapt episoade ale unui război cultural fără sfârşit. Miza o constituie superioritatea morală. Cine are superioritatea morală are şi superioritate culturală. Şi cine deţine superioritatea culturală deţine şi „soft power”. Iar „soft power” este o componentă a puterii reale a unei naţiuni, în egală măsură cu celelate componente, adică puterea economică sau cea militară. „Soft power”, puterea de atracţie pe care o naţiune o exercită asupra altora, admiraţia sau respectul pe care alte naţiuni o poartă pentru naţiunea în cauză, puterea acestei naţiuni  de a-şi proiecta peste hotare modelele culturale şi propriile viziuni „despre lume şi viaţă”, este la fel de importantă ca deţinerea unei puternice flote maritime, de exemplu.

Dacă vorbim de un „război”, fie el şi cultural, atunci vorbim şi de „combatanţi”, iar aceştia sunt angrenaţi într-o acerbă competiţie între naţiuni. Se spune că în UE nu există, sau cel puţin nu ar trebui să existe competiţie între naţiuni. Fireşte că asemenea situaţie ar fi ideală, numai că ar trebui să recunoaştem că mai avem un drum lung de parcurs până acolo.

Învestirea noului guvern austriac resuscitează dezbaterea despre nazism şi vinovăţie

Manifestaţie împotriva FPO, considerat partid succesor al naziştilor de către contestatarii săi. Pe pancarte scrie „Lasst nazis nicht regieren” (Nu lăsaţi naziştii să guverneze), „FPO Raus” (FPO afară) sau „Nazi raus” (naziştii afară) FOTO EPA-EFE

Partidul Libertăţii din Austria este un partid ce se pronunţă împotriva migraţiei şi a ceea ce numeşte „islamizarea Europei”. FPO a avut de-a lungul timpului şi accente eurosceptice, de exemplu opunându-se la vremea renunţării introducerii monedei euro, respectiv renunţării la moneda naţională, schilingul. Intrarea în coaliţia de guvernare de a Viena a Partidului Libertăţii – FPO, împreună cu conservatorii din OVP, Partidului Popular Austriac,  a reaprins dezbaterile despre război  şi acuzaţiile de nazism la adresa FPO. Pe 29 decembrie 2016, mai multe personalităţi printre care Bernard Kouchner, fostul ministru de Externe al Franţei  şi fondator al „Medecins sans frontieres”  şi  Serge Klarfeld, celebrul vânător de nazişti, au semnat o scrisoare deschisă prin care au cerut UE boicotarea preşedinţiei semestriale a Austriei din 2018, ca urmare a prezenţei în Guvernul de la Viena a FPO. Aceştia (FPO, n.n.) sunt „moştenitorii naziştilor”, au afirmat semnatarii scrisorii deschise publicate în „Le Monde”.

Pe străzile oraşelor din Austria au avut loc demonstraţii de masă, dintre care ultima sâmbătă, 13 ianuarie 2017, împotriva prezenţei FPO în guvernul de la Viena. Conform relatărilor presei de la acest miting, „multe lozinci făceau referire la istoria ţării, 80 de ani de la Anschluss, anexarea Austriei de către Germania nazistă in martie 1938 si instalarea unui regim autoritar fascist. «Vă rog, nu încă», proclama o pancartă, în timp ce un banner avertiza că «cei care îi tolerează pe Kurz (Sebastian Kurz, liderul conservator n.n.) şi Strache (Sebastian Strache, liderul FPO n.n.) ar fi aplaudat in 1938»”.

1938: Mulţimi de sute de mii de austrieci în delir l-au ovaţionat pe Hitler la intrarea sa în Viena, după anexarea Austriei la Reichul german

Bannerul menţionat în relatarea de presă respectivă făcea trimitere la primirea triumfală pe care i-au făcut-o lui Hitler sute de mii de austrieci la intrarea acestuia în Viena, în 1938, când Austria a fost anexată de către Germania, devenind astfel parte integrantă a Reichului nazist. Este adevărat că o parte dintre austrieci s-au opus „Anschlussului”, denumirea germană a anexării Austriei, dar cei mai mulţi (circa 60% după un sondaj din epocă) au fost entuziaşti. Pe vremea aceea nu exista identitatea austriacă, locuitorii Austriei socotindu-se germani. În timpul războiului austriecii au servit în Wermacht la fel ca oricare alţi germani. Adolf Hitler era austriac şi a reuşit să dobândească cetăţenia Germaniei abia în anul 1932. Alături de Hitler, mai mulţi austrieci au fost nazişti de seamă, printre care Alois Brunner, adjunctul lui Adolf Eichman, Ernst Kaltenbrunner, şeful RSHA, (siguranţa Reichului) sau Otto Skorzeny, legendarul ofiţer de paraşutişti care l-a eliberat pe Mussolini din captivitate la ordinul lui Hitler. Unul dintre faimoşii austrieci acuzaţi de nazism a fost Kurt Waldheim, fost secretar general ONU şi fost preşedinte al Austriei. Kurt Waldheim a fost membru al organizaţiei de studenţi al Partidului Naţional-Socialist şi apoi s-a înrolat în Wehrmacht şi în timpul războiului a luptat pe frontul de Răsărit, iar apoi în Grecia şi Iugoslavia, ca ofiţer de informaţii militare, cu gradul de locotenent-major.

Austria a reuşit să se poziţioneze după război ca o ţară ocupată de Germania, nicidecum ca o învinsă, în calitatea de parte integrantă a Reichului german. Trebuie spus însă că în această privinţă Austria nu a făcut decât să se supună deciziilor aliaţilor învingători. Aceştia doreau ca după război să separe Austria de Germania, cu scopul de a slăbi puterea Germaniei şi, din acest motiv, în „Declaraţia de la Moscova” din 1943, aliaţii au afirmat că după război Austria îşi va recăpăta independenţa şi că Austria a fost prima victimă a agresiunii naziste, prin anexarea a la Reichul german în 1938. În anul 1955, s-a semnat Tratatul de Stat cu Austria care a consfinţit sfârşitul ocupaţiei militare a aliaţilor, precum şi statutul de neutralitate al ţării.

Scenă din filmul „Sunetul muzicii” (1965)

Cultura populară, filmele artistice, reprezintă un important instrument în cadrul războiului cultural. În acest sens, în SUA şi în întreaga lume, Austria şi-a consolidat imaginea de victimă a nazismului după succesul filmului „The sound of music” din 1965, sau „Sunetul muzicii” în versiune românească, o producţie hollywoodiană cu Julie Andrews şi Christopher Plummer în rolurile principale. Filmul a avut un imens succes de casă, situându-se pe locul 5 într-un top al filmelor din toate timpurile după box-office, cu încasări de 2,36 miliarde dolari la cursul din 2014. Spre comparaţie, pe primele patru locuri sunt 1. „Pe aripile vântului” (1939) – 3,44 mld dolari 2. „Avatar” (2009) – 3,02 mld dolari, 3. „Războiul Stelelor” (1977) – 2,82 mld dolari şi 4. „Titanic” (1997) – 2,51 mld dolari. „Sunetul muzicii” a primit cinci Premii Oscar, printre care pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor, precum şi două „Globuri de Aur”. Pe scurt, eroul principal, căpitanul austriac de marină în rezervă Von Trapp, un antinazist convins, se însoară cu guvernanta celor şapte copii ai săi. După anexarea Austriei la Reichul nazist Von Trapp primeşte ordin de recrutare în marina germană. Ca antinazist convins, se opune recrutării în marina lui Hitler şi reuşeşte o spectaculoasă evadare împreună cu numeroasa sa familie. Distribuţia în Europa a filmului a fost sprijinită de un concern austriac.

Transformarea Austriei în victimă şi negarea legăturilor etnice cu Germania a avut însă şi un preţ  în plan identitar. De unde înainte de cel de-al doilea război mondial practic toţi austriecii se considerau germani, deja de la sfârşitul anilor 1980, doar 6% dintre austrieci se mai considerau germani. În această privinţă FPO a avut o atitudine oscilantă, de la susţinerea pan-germanismului, la identitatea şi patriotismul austriac.

Păcatul originar a FPO: Naziştii fondatori ai partidului

FPO este un partid legal înregistrat şi care acţionează în cadru constituţional al Republicii Austria. Scorul record obţinut la alegeri, de 26%, nu se datorează doar retoricii sale împotriva migraţiei sau „islamofobiei”, conform clişeelor din presa internaţională. Numeroşi austrieci au votat FPO că pentru că acesta este în mod declarat un partid antisistem. În Austria, „Sistemul” nu este deloc o abstracţiune, ci reprezintă împărţirea puterii şi privilegiilor în societate de sus până jos, timp de decenii, între popularii din OVP şi social-democraţi, totul în numele „consensului” naţional. Această stare de lucruri din societatea austriacă este considerată  sufocantă de mulţi austrieci dornici de ascensiune socială şi economică, sau ale căror vederi liberale sunt în contradicţie cu ceea ce ei consideră că ar fi „sistemul de castă” din Austria. De altfel, în UE contestarea la adresa intrării în guvern a FPO a fost foarte timidă,  dacă nu chiar absentă la nivel oficial, comparativ cu boicotul diplomatic la care a fost supusă Austria în Europa după alegerile din 1999, care au dus, de asemenea, la formarea în anul 2000 a unei coaliţii OVP-FPO. Din cauza boicotului respectiv, Jorg Haider, liderul de atunci al FPO, a renunţat la postul de cancelar şi, în cele din urmă, FPO a părăsit guvernarea.

Însă problema FPO nu este atât prezentul, cât trecutul, pentru că partidul a fost fondat de foşti nazişti, fapt  ce reprezintă principalul argument al contestatarilor săi, în special din zona ONG-urilor care organizează manifestaţiile de stradă şi protestele împotriva FPO.


Anton Reinhaller (stânga), fondatorul „Partidului Libertăţii”, aflat în prezent la putere în Austria

Primul preşedinte al  FPO (1956-1958) a fost Anton Reinthaller, un nazist din vechea gardă, de dinainte de venirea la putere a lui Hitler, fiind membru al NSDAP încă din anul 1928. Reinthaller a servit în SS cu gradul onorific de general-maior şi a fost subsecretar de stat în Guvernului Reichului nazist, la Ministerul Agriculturii. Printre prietenii şi protectorii lui Reinthaller se numărau nazişti importanţi, ca Rudolph Hess, adjunctul lui Hitler (până la fuga sa în Anglia) sau generalul SS Ernst Kaltenbrunner, şeful RSHA, condamnat la moarte în cadrul procesului de la Nurenberg. Următorul preşedinte al FPO după Reinthaller a fost Friedrich Peter (1958-1978), membru al partidului nazist,  veteran pe fronturile de Est şi de Vest, unde a servit în Waffen SS cu gradul de locotenent-major. Peter a fost suspectat de crime de război, pentru că brigada sa SS a fost detaşată la „Einsatzgruppe C”, care s-a ocupat cu exterminarea a sute de mii de evrei pe frontul de răsărit, însă el a negat că ar fi avut vreun amestec.

Jorg Haider la Urlichsberg, Austria, pe 1 octombrie 2000, comemorând veteranii austrieci din Waffen SS

Unul dintre cei mai cunoscuţi preşedinţi ai FPO pe plan internaţional a fost Jorg Haider (1986-2000), care a şi reuşit să-şi aducă partidul în coaliţia de guvernare în anul 2000, stârnind oprobiul Uniunii Europene. Haider era fiul a doi nazişti convinşi. Robert, tatăl său, era nazist încă din 1929, apoi membru în batalioanele de asalt S.A. şi veteran de pe fronturile de Est şi de Vest în cadrul Wermacht, iar mama sa, Dorotheea, era cadru de conducere în organizaţia nazistă „Liga tinerelor germane”.

Actualul preşedinte al FPO şi în acelaşi timp vicecancelar al Austriei, Heinz Christian Strache, născut în 1969, a fost arestat de poliţia germană în urmă cu trei decenii pentru că a participat la un protest cu torţe al unei organizaţii naziste ce se revendica de la „Hitler Jugend”/Tineretul Hitlerist, organizaţia de tineret a NSDAP, partidul lui Hitler. Strache afirmă însă că respinge extremismul şi califică implicarea sa din tinereţe într-o organizaţie neo-nazistă drept o „naivitate” pe care o regretă.

Trebuie adăugat şi că FPO recunoaşte Ierusalim drept capitala Statului Israel, iar Strache a călătorit în Israel în anul 2010 alături de alţi reprezentanţi ai unor partide de dreapta europene, care au adoptat acolo „Declaraţia de la Ierusalim”, prin care recunosc dreptul Israelului la existenţă şi la apărarea împotriva terorismului. În decembrie 2010, la invitaţia FPO, a sosit a Viena ministrul adjunct al Apărării din Israel, Ayoob Kara, reprezentant al Partidului Likud, al premierului Netanyahu. Criticat în Kneseth, parlamentul israelian, pentru că s-a întâlnit cu „neo-naziştii”, Kara i-a acuzat pe critici de populism şi a spus că FPO a fost singurul partid care a apărat Israel în cazul incidentului israeliano-turc „Flotila Gaza”, în timp ce socialiştii au îndemnat la un boicot general al Israel.

Minimalizarea responsabilităţii Ungariei privind Holocaustul şi reabilitarea lui Horthy

Controversele privind implicarea Ungariei în cel de-al doilea război mondial s-au intensificat odată cu venirea la putere a lui Viktor  Orban. Cu scopul mobilizării naţionaliste a populaţiei în jurul FIDESZ, premierul Viktor Orban a început o campanie de reabilitare a regimului Mikos Horthy aflat a putere în timpul războiului, dar şi a unor intelectuali şi scriitori acuzaţi de antisemitism. Ungaria a fost unul dintre cei mai vechi aliaţi ai lui Hitler. Cu sprijinul Germaniei naziste Ungaria a participat la dezmembrarea Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, de la care a anexat importante teritorii şi a participat apoi cu efective însemnate la războiul antisovietic, trupele Ungariei ajungând până la Cotul Donului. De asemenea, Ungaria are şi o responsabilitate în privinţa Holocaustului, pentru că circa 600.000 de evrei unguri, dintre care 166.000 din Transilvania de Nord, anexată la Ungaria ca urmare a Dictatului de la Viena, au sfârşit în lagărele de concentrare naziste.

Punctul de vedere al Ungariei este că acela că nu este responsabilă pentru Holocaust, din cauză că deportarea evreilor de pe teritoriul său şi exterminarea acestora au fost făcute de către germani. Adevărul este că evreii au fost adunaţi de la casele lor şi urcaţi în trenurile cu destinaţia Auschwitz de către jandarmii unguri, dar şi în această privinţă ungurii au o explicaţie, anume că Ungaria a fost ocupată de Germania care a instalat la putere a Budapesta un guvern nazist marionetă.

În prezent, Ungaria se poziţionează şi ea ca o ţară ocupată  în timpul războiului, ca o victimă a Germaniei. Regimul Viktor Orban a reabilitat imaginea regentului Ungariei, Miklos Horthy, şeful statului din perioada războiului. Horthy nu ar fi fost aliatul lui Hitler şi nici nu a avut vreo responsabilitate în Holocaust, care s-ar fi petrecut împotriva voinţei sale, singurii vinovaţi fiind germanii.

Premierul Viktor Orban la festivitatea de dezvelire a bustului lui Miklos Horthy, conducătorul Ungariei din timpul războiului

Orban a expediat problema responsabilităţii Ungariei privind cel de-al doilea război mondial prin adoptarea Constituţiei din 2011. În preambulul constituţiei se spune că Ungaria şi-a pierdut independenţa pe 19 martie 1944 (când a fost ocupată de Germania), ceea ce a stârnit protestele organizaţiilor evreieşti, care au apreciat că astfel se urmăreşte înlăturarea responsabilităţii Ungariei pentru deportarea evreilor.

Monumentul din Budapesta care a stârnit indignarea organizaţiilor evreieşti şi protestele opoziţiei liberale

Monumentele au un rol bine determinat în cadrul războiului cultural şi sunt menite să transmită propria interpretare a istoriei şi propriile valori ale celor care le-au ridicat. În acest sens, în iulie 2014 regimul Viktor Orban a dispus ridicarea în Budapesta a unui monument ce comemorează victimele ocupaţiei germane. Vulturul, care are inscripţionat pe o aripă anul 1944, al ocupaţiei germane, reprezintă Germania nazistă, iar Arhanghelul Mihail simbolizează „inocenta” Ungarie. Demersul a provocat protestele organizaţiilor evreieşti din Ungaria şi din toată lumea, precum şi manifestaţii de stradă ale opoziţiei liberale. Contestatarii monumentului spun că astfel se urmăreşte inocentizarea Ungariei şi pasarea responsabilităţii pentru Holocaust exclusiv pe seama Germaniei.

Controversele despre război afectează relaţia dintre Germania şi Polonia

Republica Federală Germania a luat foarte în serios responsabilităţile germane  privind declanşarea celui de-al doilea război mondial şi Holocaustul, încă de la înfiinţarea sa  în 1949 şi până în prezent. Germania a plătit despăgubiri de război, dar şi compensaţii pentru evreii sau romii deportaţi în lagărele de concentrare naziste. S-a adoptat legislaţia pentru denazificare şi pentru combaterea nazismului şi antisemitismului, iar aceste legi sunt implementate cu fermitate de către justiţia germană. În Germania nimeni nu glumeşte cu aşa ceva.

Termenul  german „Vergangenheitsbewältigung”  înseamnă în traducere aproximativă românească „lupta pentru a depăşi trecutul” şi în Germania este folosit pentru a desemna ansamblul de activităţi, idei, dezbateri publice, măsuri legale şi administrative, opere literare etc. ce pun în discuţie ruşinea legată de trecutul nazist şi complicitatea la crimele de război. „Vergangenheitsbewältigung”  a început să facă parte din identitatea naţională şi culturală din Republica Federală Germania şi a intrat inclusiv în literatură prin operele unor scriitori ca Gunther Grass şi Siegfried Lenz. 

În Germania, complexul vinovăţiei pentru perioada nazistă a ajuns chiar până la manifestări deviante. Teroriştii de extremă stânga din banda „Baader-Meinhof” sau „Facţiunea Armata Roşie”, ale căror atentate au însângerat Germania de la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1990 au avut ca principală motivaţie declarată ura şi revolta faţă de părinţii lor care au fost nazişti. Complexul german al vinovăţiei stă şi la baza „Willkommen kultur”, cultura de bun-venit, adică acceptarea în Germania a peste un milion de refugiaţi şi migranţi din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord în anul  2015.

O controversă despre responsabilitatea Holocaustului, iscată de la un serial de televiziune, a deteriorat însă relaţia bilaterală dintre Germania şi Polonia. Postul german de televiziune ZDF a lansat în Germania şi Austria în anul 2013 şi ulterior în alte state, printre care SUA şi Marea Britanie, serialul „Unsere Mutter, Unsere Vater” - Mamele noastre, taţii noştri, despre destinul a cinci tineri berlinezi, băieţi şi fete, în timpul celui de-al doilea război mondial. Miniserialul de trei episoade a avut un buget imens pentru o asemenea producţie, de 14 milioane euro şi un rating în Germania peste orice aşteptări, cu şapte milioane telespectatori, episodul final având un procent de 20,5 market share în rândul telespectatorilor cu vârste cuprinse între 14-59 ani, considerat foarte mare pentru ZDF.

Scenă din serialul german „Mamele noastre, taţii noştri”. Un fermier îi întreabă pe partizanii polonezi: „Aveţi evrei printre voi?”. Un partizan cu brasarda alb-roşie, culorile naţionale ale Poloniei, îl asigură: „Nu, îi înecăm pe evrei ca pe pisoi”.

Polonezii au considerat că serialul îi descrie ca fiind antisemiţi, implicaţi în atrocităţile Holocaustului. Unul dintre personajele din film, luptător în „Armata Krajowa”, rezistenţa poloneză, spunea: „Îi înecăm pe evrei ca pe pisoi”. Ca reacţie, un veteran polonez din „Armata Krajowa” a dat în judecată la un tribunal din Cracovia pe Nico Hoffman, producătorul serialului. Ambasadorul polonez la Berlin, Jerzy Margański, a scris o scrisoare deschisă către ZDF în care a afirmat că serialul este „grotesc, tendenţios”, iar ambasadorul Poloniei la Washington, Ryszard Schnepf, s-a adresat companiei Music Box, care a difuzat serialul în SUA şi Marea Britanie cu titlul „Generation War”. La Londra, cetăţenii polonezi au manifestat în faţa sediului BBC, protestând împotriva intenţiei anunţate de BBC de a difuza serialul. Pe pancarte erau scrise lozinci lozinci de genul „Stop Nazi Propaganda”.

Titlul de pe coperta unei reviste poloneze, ca reacţie la serialul ZDF: „Falsificarea istoriei/Cum se transformă germanii în victime ale celui de-al Doilea Război Mondial”

Tadeusz Filipkowski, purtătorul de cuvânt al Asociaţiei Internaţionale a veteranilor din „Armata Krajowa” a declarat pentru „Daily Telegraph” că: „Suntem mânioşi din cauza mesajului acestui film. Noi credem că este o calomnie mârşavă şi o tentativă de a justifica crimele naziste prin punerea lor pe seama presupusului antisemitism care ar fi existat în Polonia înainte de război. Guvernul nostru ar trebui să nu ignore acest atac îndreptat împotriva reputaţiei noastre”. Veteranul Filipkowski a dat de fapt glas unei opinii care a început să se răspândească în Polonia, conform căreia Germania ar fi declanşat o campanie de culpabilizare ţărilor din Est pentru Holocaust, cu scopul de a difuza responsabilitatea şi a reduce astfel vina germanilor.

Trebuie menţionat că nu doar polonezii au contestat serialul. „The New York Times” a comparat serialul cu filmele de propagandă nazistă din timpul războiului. În Rusia, moderatori de televiziune dar şi o organizaţie condusă de ministrul Culturii, Vladimir Medinski, au acuzat serialul „Unsere Mutter, Unsere Vater” că „distorsionează şi rescrie istoria”. Unul dintre motivele supărării ruşilor era acela că în serial era prezentată o scenă în care soldaţii ruşi au împuşcat toţi răniţii dintr-un spital german de campanie şi au încercat să o violeze pe sora medicală Charlotte, o eroină principală din serial, care rămăsese să aibă grijă de răniţi. Charlotte a fost salvată însă de o femeie, ofiţer NKVD, care i-a explicat apoi superiorului său său că URSS va avea nevoie totuşi de oameni pentru a conduce noua Germanie de după război.

Şi ziare germane ca „Die Welt” şi „Bild” au criticat serialul TV. „Die Welt” a scris că personajele germane erau prezentate ca nişte tineri simpatici din elita Berlinului, în timp ce partizanii polonezi erau înfăţişaţi ca nişte ţărănoi, iar „Bild” a scris că nu există izvoare istorice că „Armata Patriei”, rezistenţa poloneză, i-ar fi persecutat pe evreii din Polonia în timpul războiului. Nico Hoffman, realizatorul serialului, a declarat că n-a vrut să jignească pe nimeni şi a spus că a fost o greşeală că nu a consultat şi istorici polonezi în timpul realizării serialului. Ca să mai dreagă lucrurile în urma reacţiilor de contestare, televiziunea germană ZDF, producătoarea serialului „Unsere Mutter…”, a realizat un documentar despre supravieţuirea în Polonia în timpul ocupaţiei germane.

Pe fondul răcirii relaţiei dintre Germania şi Polonia, mai ales de la câştigarea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale de către PiS, partidul lui Kaczynsky, în anul 2016, polonezii au început să aducă tema războiului şi a culpabilităţii Germaniei în relaţia bilaterală. Ei consideră că Germania nu s-a achitat faţă de Polonia în privinţa distrugerilor din ce de-al doilea război mondial, şi pe de altă parte compară ceea ce ei consideră a fi tendinţele hegemonice ale Germaniei din cadrul UE cu politica Reichului nazist. De cealaltă parte, germanii sunt din ce în ce mai iritaţi de această abordare.  Ei consideră că este iraţional să li se aducă drept argument vina Germaniei din timpul războiului în cadrul discuţiilor, negocierilor  privind afacerile europene. Germanii mai consideră că cererile Poloniei privind despăgubirile pentru distrugerile de care Germania s-a făcut vinovată în timpul războiului reprezintă o adevărată „linie roşie” pe care polonezii ar trebui să nu o treacă.

Coregrafie a galeriei clubului de fotbal Legia Varşovia. Un ofiţer nazist ţine pistolul la tâmpla unui copil polonez

Odată cu anunţul  că Seimul polonez analizează posibilitatea solicitării de despăgubiri de la Germania pentru distrugerile din cel de-al doilea război mondial, controversa  privind despăgubirile de război a ajuns în tribunele stadioanelor. Pe 2 august 2017, la un meci din campionatul intern, galeria echipei de fotbal „Legia Varşovia” a prezentat o coregrafie ce făcea trimitere la răscoala antinazistă din Varşovia din vara lui 1944. Pe fondul steagului alb-roşu polonez era inscripţionat anul răscoalei, 1944, precum şi o imagine cu un ofiţer german ţinând pistolul la tâmpla unui copil polonez. Inscripţia în limba engleză de la baza imaginii, tradusă în limba română, este „În timpul răscoalei din Varşovia germanii au ucis 160.000 persoane, mii dintre acestea fiind copii”. UEFA a sancţionat clubul „Legia” pentru această coregrafie.

Grecia cere Germaniei 279 miliarde euro  ca despăgubiri de război

Criza economică, austeritatea, sacrificiile cerute pentru a se respecta termenele de plată ale împrumuturilor pentru stabilizarea economiei greceşti, au creat o stare de spirit explozivă în Grecia. La fel ca în multe cazuri  când nenorocirile lovesc un popor, se caută şi vinovatul, iar mulţi greci au fost convinşi că acesta ar fi Germania, care le-ar impus fi impus austeritatea economico-socială, cu toate privaţiunile ce decurg de aici. În Grecia, în special în presa de stânga, s-a declanşat pe durata crizei o furibundă campanie antigermană, cancelarul Angela Merkel fiind comparată frecvent cu Adolf Hitler în fotomontaje de pe coperţile revistelor greceşti, sau pe bannerele manifestanţilor de stânga.

Ziarul „Dimokratia”: „Memorandum macht frei”, joc de cuvinte ce vine de la semnarea memorandumului cu FMI, cerută Greciei de UE şi „Arbeit macht frei/Munca eliberează”, lozinca lagărului de la Auschwitz.

Pe acest fundal, guvernul grec de stânga, al Partidului Syriza, condus de premierul Alexis Tsipras a cerut Germaniei despăgubiri de 279 miliarde euro, în contul ocupării Greciei de către trupele naziste în cel de-al doilea război mondial. Premierul Tsipras personal a exprimat această cerere cu ocazia vizitei pe care a făcut-o la Berlin în martie 2015, în cursul conferinţei comune de presă pe care a ţinut-o împreună cu cancelarul Angela Merkel. Germanii au replicat că această chestiune este închisă din punct de vedere legal, iar vicecancelarul Sigmar Gabriel  a declarat că legarea  „bailout-ului” - a salvării economiei greceşti de către eurozonă – de chestiunea despăgubirilor de război este o prostie. Sigmar Gabriel a adăugat că are un „uriaş respect” pentru sacrificiile pe care le fac cetăţenii Greciei  ca urmare a programului de „bailout”, însă a precizat că elitele greceşti au jefuit ţara.

Primul gest de premier al lui Tsipras: omagii la memorialul victimelor ocupaţiei germane FOTO EPA

Tema ocupaţiei germane în Grecia în timpul celui de-al doilea război mondial este centrală în discursul lui Alexis Tsipras. Primul său gest după învestirea în funcţia de prim-ministru a fost vizita la monumentul de la Kaisariani, ridicat în memoria celor 200 greci împuşcaţi de germani la 1 mai 1944, unde a depus o floare în memoria ocupaţiei germane. Ostaticii erau comunişti greci care se aflau la închisoare şi au fost executaţi ca represalii, după ce guerilla comunistă ELAS a împuşcat un general german. În contextul acuzaţiilor la adresa Germaniei în chestiunea bailout şi a austerităţii şi a campaniei împotriva cancelarului Merkel, s-a apreciat că gestul lui Tipras s-a vrut a fi o sfidare la adresa Germaniei.

(Va urma...)

George Scarlat este membru al Consiliului de Experţi Larics.