Rânduri, gânduri, pentru Peter Demeny
0Peter Demeny, cetăţean al României, de naţionalitate maghiară, m-a onorat cu comentarii succesive la opinia mea privind ceea ce nu ştia primarul unei localităţi româneşti, din inima Transilvaniei. Deşi le-a postat cu pseudonim a fost apoi onest şi a indicat şi părerea postată pe blogul domniei sale, de pe acest website. Din respect, pentru personalitatea domniei sale, îi răspund aici.
Mai întâi îmi cer scuze, pentru simplul fapt că tastatura computerului meu nu are accentele cuvenite la inserarea numelui dumneavoastră în titlu şi în rândurile introductive.
Am reuşit însă să copiez corect, numele şi prenumele, de pe blogul dumneavoastră şi le-am inserat aici, mai sus fiind tehnic imposibil.
„Vai de ţara care cere eroi!” aţi scris, cu amărăciune, domnule Péter Demény.
Probabil vă voi dezamăgi, dar în armata ţării, integrată 100% cu profesionişti, prima datorie a unui bun comandant este să se întoarcă, de pildă dintr-o misiune într-un teatru de război, cu toţi militarii în viaţă.
Aveţi însă dreptate că schimbarea la faţă, a României, începută în decembrie 1989 nu a fost încă finalizată.
Şi mai scrieţi adevărul când afirmaţi că “Avem nevoie de oameni în care să credem”.
Nu însă până la cer.
Şi nici cu naivitatea că aceştia sunt imaculaţi.
Dumneavoastră credeţi că “ne punem viaţa în mâna unor persoane pe care-i credem altfel.”
Frumoasă stare de visare.
Dar în armată, ca să dau un exemplu, semenii îşi încredinţează viaţa celui care le dă încredere şi pentru răsăritul zilei de mâine.
Aveţi dreptate în privinţa iluziilor, nu doar ale dumneavoastră: deseori aparenţele privind o personalitate sau alta sunt, în timp, contrazise de viaţă.
Şi este o realitate că în ţara noastră comună un om preţuit poate fi rapid aruncat la coşul de gunoi al memoriei colective.
Vă înşelaţi însă în privinţa faptului că se caută, cu orice preţ eroi.
Aţi indicat un prefect român şi un primar de naţionalitate maghiară, care ar fi devenit victimele unei declaraţii deloc cuvenite.
Acceptaţi totuşi, măcar în sinea dumneavoastră, că de câte ori se face un enunţ teribilist, imediat se invocă netraducerea corectă a unei exprimări evident colerice, ironice şi deloc evitată.
Nu aveţi dreptate atunci când scrieţi că “bineînţeles, eroii duşmanului sunt inamicii noştri numărul 1.”
Românii nu sunt inamicii maghiarilor din România şi din Ungaria.
Iar pe maghiari i-am văzut, pe 15 martie, în localităţi din Transilvania, unde mulţimea lor era decentă, cu o conduită civilizată.
Şi nu am observat niciun gest de nesimţire românească, cum sugeraţi indirect, poate din goana condeiului.
Niciun român de bună credinţă nu arde de nerăbdare să interzică, să răstălmăcească, să dărâme nu ştiu ce mituri.
Dar şi românii şi maghiarii au dreptul la egală demnitate.
Nu vrea nimeni să dea cu parul, cum scrieţi, din amărăciune probabil, dumneavoastră.
Dar la obiectivitatea dezirabilă se ajunge prin dialog.
Nu prin monologuri repetate conform unei cutume de noncomunicare, specifică veacului trecut.
Armata română nu este îndoctrinată cu ceea ce aţi scris repetând un enunţ de sorginte sovietică:” duşmanul nu doarme, duşmanul se mobilizează”.
Dar existenţa sa şi prima misiune firească este apărarea statalităţii României.
După cum armata Ungariei, în mod natural, are drept prim obiectiv defensiva frontierelor oficial recunoscute.
Cele de azi, nu altele.
Spre cinstea lor, militarii maghiari nu confundă sechelele istoriei cu priorităţile comunităţii euroatlantice.
Scriu asta ca unul care am avut colegi de cursuri, peste hotare, ofiţeri ai statului european Ungaria.
Şi ei şi militarii români cunosc istoria, îndeosebi a Transilvaniei, dar nu cultivă stări de spirit care pot genera resentimente.
Eu unul am făcut liceul la Timişoara, având colegi de clasă evrei, germani, maghiari, sârbi şi niciun moment nu am auzit cuvinte jignitoare, chiar dacă eram simpli adolescenţi.
Imnul şi drapelul Ungariei trebuie respectate, conform normelor legale existente în România.
Nu vrea nimeni umilirea unei minorităţi, dar şi aceasta trebuie să respecte legile ţării unde trăieşte.
Oare de ce nu sunt simptome similare la comunitatea germană, ucraineană, sârbă sau tătară?
Nu ne mistuim nervii la infinit.
Dar respectul reciproc, real, nu omis, trebuie să fie şi la nivelul purtătorilor de imagine ai comunităţii respectabile, a maghiarilor cu cetăţenie română.
Românului de rând nu îi este frică de ungurul de rând, după cum şi reciproca este valabilă.
Dar există lideri de opinie, care se exprimă de o manieră care generează fireşti reacţii, normale într-o societate democratică.
Da, locurile natale ale maghiarilor născuţi în România merită respectate precum acelea ale concetăţenilor români.
“Toţi avem dreptul la soare, la lumină, la adevăr, la prietenie, la linişte şi pace.” Aţi scris sublim dumneavoastră.
Inclusiv cetăţenii României de naţionalitate română.
Respectul impune stimă.
Altfel, limbajul dublu generează bătăi amicale pe umăr.