Alegerile din Germania, Austria şi Cehia temperează speranţa, născută odată cu victoria lui Macron, a stopării ofensivei populist-extremiste în Europa. Din curent marginal, populismul devine o forţă de prim-plan. Iluzia postcomunistă a triumfului definitiv al democraţiei e zguduită de revolta la urne, care ameninţă să fie mai mult decît o contestare a partidelor tradiţionale.

În urmă cu un deceniu şi jumătate, Austria era stigmatizată pentru prezenţa extremei drepte la guvernare. Acum, perspectiva noii coaliţii dintre conservatori şi extremişti e primită cu resemnare. În UE, populiştii radicali sînt fie la putere, fie tot mai aproape de ea, aplicînd democraţiilor liberale o lovitură fără precedent din anii ’30 încoace. Nu sînt în cauză doar noile state membre din Est. Valul a fost amplificat de cea mai veche şi de cea mai puternică dintre democraţiile lumii, anul trecut, odată cu votul pentru Brexit şi pentru Trump. Şi nu sînt afectate doar statele mai puţin dezvoltate, dovadă fiind fragilul echilibru guvernamental din Finlanda, Danemarca şi Suedia, dependent de dreapta naţionalistă.

Contextul global e, de asemenea, decepţionant. Conform unui raport al Freedom House, 67 de ţări au cunoscut, anul trecut, un recul în materie de drepturi politice şi libertăţi civile. Potrivit organizaţiei, 2016 a fost al unsprezecelea an consecutiv de regres democratic în lume. Societatea deschisă, bazată pe valorile democratice şi drepturile omului, e în pericol.

Se întîmplă, aşadar, ceva mai grav decît reconfigurarea politică pentru care pledează teoreticienii populismului, în condiţiile în care clasicul clivaj stînga – dreapta pare perimat.

Vechile partide se dovedesc, de cel puţin un deceniu încoace, epuizate, anchilozate şi depăşite de realităţi tot mai dinamice şi mai complexe.

Iar cetăţenii, copleşiţi de dezamăgiri repetate şi de senzaţia de abandon la cheremul turbulenţelor istoriei, au dreptul să-şi caute propria busolă politică. Din păcate, partidele moderate par incapabile să formuleze răspunsuri la problemele ce domină agenda populară.

Criza economică, valul migrator şi atacurile teroriste au generat o dublă insecuritate – socială şi fizică. Angoasa e amplificată de fracturile cronicizate, în faţa cărora formaţiunile tradiţionale s-au dovedit neputincioase ori indiferente. Dinainte de Marea Recesiune, detronarea capitalismului industrial în favoarea hipertrofierii sistemului financiar, dezindustrializarea şi delocalizările au produs dezechilibre pe care revoluţia digitală le amplifică în continuare. Pe fondul excluderii celor mai săraci şi al destabilizării clasei medii, criza migratorie a stimulat, în lumea occidentală, senzaţia de declin şi teama pierderii identităţii în epoca globalizării. Iar neputinţa statelor de a-şi proteja cetăţenii în faţa barbariei islamiste a pus capac răbdării alegătorilor.

Nici că se putea un sol mai prielnic pentru mişcările populiste, grăbite să rezolve problema ideologică printr-un sincretism aşa-zis pragmatic, care ar veni, zice-se, în întîmpinarea cererii fundamentale a cetăţeanului: soluţii concrete la problemele stringente. Rămîne de văzut, însă, dacă formaţiunile antisistem vor trece testul guvernării. Calea spre putere au găsit-o – populismul fiind, potrivit istoricului francez Pascal Ory, „o ideologie de sinteză care permite dreptei radicale să găsească drumul către clasele populare, adoptînd un stil de stînga“.

Cît despre social-democraţie, rămîne de văzut dacă mai e capabilă să se reinventeze într-o dimensiune post-marxistă, adecvată noii societăţi. De cealaltă parte, îngrijorează dificultatea partidelor conservatoare de a rezista tentaţiei compromisului naţionalist-populist. Pactizarea austriacă poate deveni un model de succes.

Alternativa democratică nu poate fi decît o nouă generaţie politică, în stare să le ofere cetăţenilor mai mult decît o predică ipocrită despre valori şi principii.

O generaţie capabilă să relanseze democraţia în acord cu sofisticatul şi imprevizibilul secol XXI, prin forţe politice receptive la revendicările populare şi preocupate să readucă sfera instituţională în serviciul cetăţenilor. Numai aşa poate fi recîştigată încrederea acestora în democraţia reprezentativă, căreia acum fie îi retrag creditul – prin absenteism, fie îi contestă legitimitatea – prin vot contestatar. Iar revitalizarea democraţiei e posibilă numai prin redescoperirea beneficiilor participării cetăţenilor la viaţa publică. Altfel, o oligarhie muribundă va ceda locul alteia, de o vigoare sălbatică.

E timpul să ne întoarcem la învăţătura antică. Ce este un cetăţean? se întreba Aristotel: cetăţean e acela care este capabil să guverneze şi să fie guvernat.

Populismul ucide democraţia, nu o însănătoşeşte, cum pretind demagogii clipei. Populismul înlocuieşte dialogul cu conflictul. Populismul exacerbează resentimentele, în loc să propună soluţii. Populismul mizează pe conflict şi intoleranţă, fiind incapabil să mobilizeze constructiv energiile societăţii.

Iată de ce e timpul să ne amintim că „democraţia nu constă în punerea episodică a unui buletin în urnă, în delegarea de putere aleşilor, pentru ca apoi să fii dezinteresat, să te abţii, să taci timp de cinci ani“, după cum avertiza, din 1962, fostul luptător din Rezistenţă şi prim-ministru francez Pierre Mendès France. Democraţia, sintetiza el, „este acţiunea continuă a cetăţeanului“.

Valorile sînt fragile atunci cînd promotorii lor sînt slabi şi şovăielnici. E timpul ca în faţa tribunilor populişti să se ridice purtători puternici ai mesajului democrat. Încă mai e timp.

Apărut în Dilema veche, nr. 719, 30 noiembrie – 6 decembrie 2017