Paşaport către nicăieri

Colţul-grădiniţă pentru copiii refugiaţi FOTOGRAFII Cezar Florea

În zgomotul creat de strategiile incerte ale statelor membre UE, refugiaţii îşi poartă mai departe poveştile. Cezar Florea, pasionat de scenarii de film, dar şi de istorisiri personale, s-a dus în mijlocul „valului“ de imigranţi să-i privească în ochi, să-i asculte de aproape. „Asistăm la un moment istoric, ce o să schimbe Europa în următorii ani.

Cred că oamenii merită să afle informaţii de la faţa locului, direct de la cei care au venit în ajutorul acestor refugiaţi“, spune Cezar, care a trimis către „Adevărul“ un reportaj din locurile în care imigranţii au poposit în aşteptarea trenurilor spre o viaţă mai bună, în vest. 

Cezar, 30 de ani, a absolvit Facultatea de Comunicare din cadrul SNSPA, a urmat cursurile de voice-over organizate de Carmen Ivanov şi echipele dictie.ro şi Şcoala de Televiziune „Tudor Vornicu“. De 10 ani colaborează cu diverse grupuri de presă,   (Media Pro sau Caţavencu). A publicat proză scurtă în „Revista de Povestiri“, iar pe viitor vrea să scrie scenarii de film. 

Un text de Cezar Florea

În vara acestui an Europa s-a confruntat cu cea mai mare criză a refugiaţilor de după Al Doilea Război Mondial. Pentru că în ţara lor nu se mai putea locui din cauza sărăciei şi a războiului, sute de mii de oameni şi-au părăsit locurile natale ca să încerce să îşi găsească un destin mai blând în Europa civilizată. Germania anunţase că o să-i primească şi o să le ofere locuri de muncă.

Cei mai mulţi vin din Orientul Mijlociu şi din Africa. Oameni din toate categoriile, copilaşi de grădiniţă, bătrânei neputincioşi cu barbă albă, femei însărcinate sau bărbaţi tineri în putere au lăsat în urmă tot ce au avut şi au plecat pe un drum total necunoscut. Unii dintre ei spun că Siria (cu o populaţie cât a României) este părăsită de trei sferturi dintre locuitorii ei. Estimează că în scurt timp acolo o să rămână doar 2 milioane de oameni.

Au plecat pe Marea Mediterană în bărci gonflabile, fără să ştie dacă o să ajungă la destinaţie. În principiu debarchează pe malurile din Italia, Grecia sau Turcia. Aici viaţa îşi urmează cursul ei firesc. Pot să-i întâmpine membri ai organizaţiei internaţionale UNHCR (specializată în protecţia refugiaţilor) sau cetăţeni care simt că e rost de un mic business. O franţuzoaică a fost arestată în Turcia pentru că vindea bărci gonflabile şi aşa ar fi încurajat migraţia ilegală. Ca să se apere, ea a spus că refugiaţii oricum ar fi cumpărat bărci din altă parte.

După ce trec de Grecia ei ajung în Macedonia, apoi în Serbia. Au impresia că de aici o să le fie mai uşor, dar acum au de mers pe jos zeci de kilometri. Trebuie să străbată nişte zone care, la fel ca ţările lor, acum câţiva ani au fost distruse de război. Unii copii s-au rănit pe drum, un băiat şi-a rupt piciorul. Acum îl are pus în ghips şi se chinuie să se ţină după grup. Un bătrân îşi cară nepotul într-o roabă.

Toate astea îi fac să caute adânc, în interiorul lor, ca să găsească putere să continue. Au intrat în contact cu animalul chitit pe supravieţuire care se ascunde în orice om de pe lumea asta. O poveste ca a lor scoate la iveală fibra de erou.

Ţinta lor este Ungaria. De aici sunt deja în spaţiul Schengen şi le este uşor să ajungă în Germania. Doar că în primele zile ale lunii septembrie statul maghiar a trecut pe repede înainte o lege pe baza căreia imigranţii ilegali pot să fie arestaţi sau deportaţi în ţara lor. La graniţa dintre Serbia şi Ungaria soldaţii au ridicat un gard de sârmă ghimpată. Refugiaţii au trecut pe sub el, unii ţinând în mâini bebeluşi de câteva luni.

După toate astea, au ajuns totuşi în Ungaria şi au trecut mai departe înspre Germania.

Am fost în mijlocul lor să îi văd.

Pe 13 septembrie Gara de Vest este sufocată de oameni. Pe pereţi sunt panouri informative scrise în germană, engleză şi arabă. Călătorii sunt anunţaţi că situaţia este ţinută sub control de echipe de paramedici, poliţişti, ÖBB (compania care administrează căile ferate din Austria) şi Caritas (un ONG umaniar de sub aripa Bisericii Catolice). 

Într-o sală imensă, cu un perete de sticlă, o echipă de voluntari a amenajat un spaţiu special pentru copii. Este un fel de grădiniţă deschisă oricui, fără pereţi. Trebuie să te descalţi la intrare ca într-un templu.

Maya, o fetiţă cârlionţată, vine la mine şi rupe câteva propoziţii în engleză. Când o întreb de unde e, se face că nu pricepe. O întreb dacă e din Siria şi îmi zice: keine English, Ich bin from here! După asta, îmi întoarce spatele şi fuge în alt colţ al locului de joacă pentru copii.

Voluntarii le-au adus jucării, creioane colorate şi o chitară. Nimeni nu ştie să cânte, dar se mai găseşte câte un băiat care să o zdrăngăne cu foc, să mai dea afară demonii pe care i-a cunoscut pe drum. Atmosfera este ca la înmormântarea unui om tânăr. Părinţii lor privesc neputincioşi de pe margine. Prin peretele uriaş de sticlă se vede cum Gara de Vest este păzită de Catedrala Sfântului Lazăr. Refugiaţii sunt dispuşi acum să creadă în orice zeu sau în orice om care ar putea să-i ajute. Se agaţă cu privirea de oricine are curaj să-i privească în ochi. În situaţia în care sunt, nu mai au cum să ştie ce înseamnă „paşaport”, „graniţe” sau alte lucruri de felul ăsta. Au muşcat din ţărână ca să ajungă până aici şi sunt dispuşi să facă orice ca să treacă mai departe.

Undeva, într-un colţ, este mâncare aşezată ca pentru un bufet suedez. Unii austrieci amărâţi mai trec din când în când şi înghit şi ei ce apucă de acolo. Voluntarii le fac observaţie că sunt doar pentru refugiaţi. Amărâţii caută să se certe şi spun că au nevoie şi ei de ajutor, că şi ei sunt tot oameni.

Orice situaţie tensionată este rezolvată cu un calm incredibil. Nimeni nu se panichează. Pe feţele austriecilor se vede că se simt în stare să găsească soluţie la orice. Dacă se întâmpla la noi, parcă văd cum ai noştri începeau să orăcăie unii la alţii după câteva ore de criză a refugiaţilor.

Noul hashtag vienez #refugeewelcome

Simone, o voluntară simpatică, îmi spune toate detaliile despre activitatea lor, chiar dacă este foarte ocupată. Nu vrea să-i public numele complet, ca să nu reiasă că ar avea un merit special pentru că este acolo. Niciunul dintre ei nu e voluntar aici pentru că „dă bine la CV”. Mi-a spus că pur şi simplu ei s-au dus unde erau probleme şi au zis în gura mare că vor să ajute. Ei nu ştiu exact cine este liderul acţiunii lor. Treaba merge atât de bine că nici nu sunt conştienţi că au un şef.

Simone îmi spune că mai devreme era acolo un bărbat împuşcat în picior. A fost dus într-o „cameră de gardă” amenajată în interiorul gării unde medicii i-au scos trei gloanţe. Ar fi putut să fie tatăl unuia dintre copiii care stăteau acum în mijlocul gării.

Florina, o voluntară cu ochii mari şi blânzi, ne anunţă că Germania a închis în mod oficial graniţele pentru refugiaţi. Oricine încearcă să treacă vama este controlat la sânge, chiar dacă este cetăţean european. Din nou nu se panichează nimeni, deşi le este clar că s-ar putea să rămână cu refugiaţii pe cap.  

Ca în orice situaţie de genul ăsta, oamenii obişnuiţi formează două tabere. Mai numeroşi sunt însă cei care cred că ar trebui să îi ajute pe refugiaţi. Pe străzi poţi să vezi abţibilduri cu noul hashtag vienez #refugeewelcome. Unii dintre cei mai religioşi au pus bannere pe propriile case prin care îi anunţă pe refugiaţi că pot să doarmă acolo.

Atmosfera de la faţa locului este diferită de cea de la televizor sau din gura politicienilor. Voluntarii îmi spun că, de fapt, pe politicieni nu prea îi interesează această problemă pentru că la ei în luna octombrie vin alegerile locale şi asta e miza adevărată pentru sfârşitul de an. Şi la ei, ca şi la noi, politicienii zburdă dintr-un partid în altul şi vorbesc numai cum sună bine, fără prea mare interes pentru soluţii concrete. Şi aici oamenii de rând îndură, de fapt, situaţia reală. Diferenţa e că societatea austriacă funcţionează şi o vor scoate la capăt cu toate complicaţiile care o să urmeze.

A doua zi de dimineaţă situaţia pare că s-a calmat. Totuşi, administratorii gării au blocat ieşirea principală cu un zid imens din metal. Nici dinspre Ungaria nu vin veşti bune. Soldaţii au reuşit să blocheze definitiv graniţa cu Serbia după ce au terminat al doilea gard de sârmă ghimpată. Refugiaţii pierd pe rând câte o portiţă de scăpare, aşa cum se închideau uşile etanşe de pe Titanic după ce s-a izbit de gheţar. Mirosul dezastrului se apropie tot mai repede, ca o avalanşă.

Un lucru curios este că dacă te plimbi prin oraş şi vizitezi atracţiile turistice clasice, nu ţi-ar putea trece prin cap ce se întâmplă la gară. În faţa catedralei Sfântul Ştefan e plin de turişti asiatici care fac poze întruna. Comercianţi îmbrăcaţi ca acum trei sute de ani te îmbie cu superoferte la concerte simfonice în spatele catedralei. Într-o parte sunt înşirate caleştile în care poţi să faci o plimbare liniştită în jurul Vienei. Sophie, o turistă cu origini vietnameze din Los Angeles, este impresionată de povestea refugiaţilor şi îmi lasă 15 euro pe care să îi dau mai departe echipelor de voluntari care strâng donaţii. Şi aici viaţa îşi urmează mersul ei.

În după-amiaza zilei de 15 septembrie mă pregăteam să plec înspre Budapesta. În metrou m-au abordat doi inşi cu tenul măsliniu ce păreau să fie tată şi fiu. Ziceau că sunt din Pakistan şi tot ce ştiau să spună în engleză era: „I want to go to Italy” şi „I have no ticket!”. Aveau pe ei câte o geacă verde ce părea găsită prin vreun tomberon. Plecaseră de la mii de kilometri cu mâinile în buzunare. Nu mai aveau nimic de pierdut şi se lipiseră de valul de refugiaţi, deşi ei veneau din cu totul altă parte. Le-am arătat unde să coboare şi le-am urat noroc pentru că altceva nu ar mai fi putut să-i ajute.   

Binecuvântările refugiaţilor pentru poporul ungar

Toţi austriecii pe care i-am cunoscut au insistat că trenurile care au legătură cu Ungaria sunt anulate unul câte unul, aşa că mai bine iau un autocar. M-am dus la autogara internaţională Erdberg, dar aici am aflat că şi toate liniile de autocare înspre Ungaria sunt anulate. Unica soluţie pe care am găsit-o a fost să mă urc într-un autocar spre Bratislava, de unde am prins în ultimul minut trenul spre Budapesta. Am avut noroc că avea întârziere 10 minute şi am r

euşit să mă urc în el, din mers .

Când am ajuns noaptea în gara Keleti din Budapesta, am întrebat un vânzător de shaorma cum e situaţia cu refugiaţii. Mi-a zis: „no more refugees, they are all gone to Germany” (nu mai sunt refugiaţi, au plecat toţi în Germania – n.r.). Într-adevăr, gara se golise. În urma lor rămăseseră corturi întinse în faţa gării, ca într-o tabără de hipioţi, doar că aici nu era vorba de niciun fel de distracţie. Pe pereţi scriseseră cu creta mesaje de mulţumire pentru voluntarii care i-au ajutat: „God bless Hungarian people“ (Dumnezeu să binecuvânteze poporul ungar – n.r.) şi „I want to go Germany” (Vreau să merg în Germania – n.r.).

Undeva într-un colţ este amenajat cartierul general al voluntarilor, alături de echipe medicale şi de asociaţia Caritas din Ungaria.

În interiorul gării nu prea mai sunt călători. Sare în ochi o hoardă de poliţişti masivi. Au încercuit zona de sosiri dinspre Belgrad cu bandă, ca la un loc al crimei. Păzesc orice tren care ar putea să mai aducă refugiaţi ca pe o butelie care scapă gaz.

A doua zi oraşul Budapesta este incredibil de liniştit. Mii de turişti admiră obiectivele clasice. Oamenii obişnuiţi cu care am vorbit au format şi aici două tabere. Cei mai mulţi spun însă că vor să-i ajute pe refugiaţi, cât de puţin, cu ceva de mâncare şi un loc în care să doarmă. Atitudinea lor prietenoasă este foarte diferită de cea a autorităţilor maghiare, care au părut depăşite de situaţie şi au avut momente când au acţionat brutal.

În noaptea de 16 septembrie plec spre Bucureşti. Tot vagonul de la cuşete este gol, practic am „camera” mea. Merg spre casă cu un tren-fantomă. Oamenii s-au tot uitat la televizor şi s-au speriat ca de război.

În ziua plecării mele aud la ştiri că refugiaţii pot să rămână blocaţi la graniţa Serbiei, pentru că maghiarii au reuşit să închidă graniţa lor, după ce au terminat al doilea gard de sârmă ghimpată.

Când ajung în Bucureşti aflu că refugiaţii au reuşit să ocolească zona şi au intrat în Croaţia. Spre seară Budapesta vuieşte din nou, alţi 4.000 de refugiaţi au ajuns aici.

Nu am prins sfârşitul poveştii lor pentru că situaţia este departe de a se limpezi. Nu mai pot să trăiască în propria ţară şi Europa civilizată e tot mai sufocată de prezenţa lor. Tensiunea se acumulează şi la un moment dat poate să izbucnească şi să se transforme în ceva mult mai rău decât am văzut până acum.