Nu mai e vorba despre „operaţiunea militară specială”. E vorba de o „soluţie finală” pentru anihilarea unei naţiuni

FOTO Profimedia

Tensiunea creşte zilnic, este amplificată acum continuu, de parcă cineva şi-ar dori să testeze unde se află punctul de rupere, cel în care explodează definitiv structurile de siguranţă – şi aşa mult slăbite şi avariate – nu numai pe continentul nostru, ci şi în întreaga lume.

În fundal însă, dacă încercaţi să priviţi dincolo de relatările despre lupte, planuri de atac, livrări de arme, etc, se produce o redefinire a criteriilor fundamentale care definesc, încă dar nu pentru foarte mult timp, construcţia pe care o denumim „ordine Mondială” bazate pe Tratate, Convenţii şi Alianţe. Se constată că nu mai sunt suficiente, se simte că liderii care contează în marile jocuri nu mai sunt deloc convinşi  că respectarea regulilor existente mai este suficientă pentru supravieţuire în contextul în care ţările lor se confruntă cu noi tipuri de ameninţări pentru care nu şi-au construit încă structuri de răspuns adecvate.

Aşa că improvizează, aruncând pe piaţă din ce în ce mai multe anunţuri şi iniţiative a căror eficienţă o testează sub presiunea extraordinară a unor condiţii adversative extreme, suprapunerea aceasta de crize care cumulează extrem de rapid noi vectori, pandemii sanitare combinate cu pandemii de violenţă, pandemii de foamete şi lipsă de securitate energetică. Situaţia în care, ca întotdeauna în istorie înainte de izbucnirea vizibilă a marilor conflagraţii, se enunţă negarea principiilor ordinii existente, cel mai important dintre aceste semnale fiind momentul în care începe să fie anunţată refacerea hărţilor ca urmare a unei acţiuni armate. Toţi marii distrugători de sisteme, de la Attila „Biciul lui Dumnezeu” până la Hitler căutătorul de „spaţiu vital” aşa au început, iar imperiile pe care le-au visat au însemnat, de fiecare dată, anihilarea statelor cucerite, distrugerea până la aneantizare a fiinţei şi identităţii naţionale şi stabilirea unor noi hărţi de putere.

Acum suntem într-un asemenea punct? Cu siguranţă că Dmitri Medvedev, fost preşedinte şi prim ministru al Federaţiei Ruse şi actual vicepreşedinte al Consiliului de Securitate al Rusiei transmite un mesaj extrem de serios în acest sens atunci când, pe contul său de pe Telegram, se întreabă :”Cine spune că în doi ani de acum înainte Ucraina va mai exista pe harta lumii?” . Şi nu cred că este o ameninţare teoretică, un discurs din cele folosite acum în operaţiunile de propagandă militară ostilă. Nu, nicidecum.

Vorbim despre dezvoltarea proiectul geo-strategic rusesc de dezvoltare neo-imperială a Rusiei recuperatoare a teritoriilor, puterii, prestigiului şi zonelor de influenţă ale decedatei URSS. Ci orice preţ, cu orice mijloace.

Este cumva singurul care spune asta? Absolut deloc. Luni, Dmitri Rogozin, şeful Agenţiei spaţiale ruse şi unul dintre cei mai influenţi membri ai grupului de putere care-l sprijină necondiţionat pe Putin, a formulat o poziţie dramatică şi extrem de precisă: „Ceea ce se petrece în Ucraina reprezintă o ameninţare existenţială pentru poporul rus, pentru istoria, limba rusă şi întreaga civilizaţie rusă...Caz în care am face mi bine să terminăm cu toate astea. O dată pentru totdeauna”.

Vorbe mari? Desigur, dar şi la fel de periculoase deoarece, dincolo de ele, ruşii fac să se audă din ce în ce mai aproape de Europa un sunet sinistru, cel al luptelor care continuă să se extindă şi să se intensifice, distrugând metru cu metru din teritoriul Ucrainei. De cealaltă parte, occidentalii  suplimentează exponenţial cantităţile de arme trimise ca răspuns la cererile disperate ale guvernului de la Kiev şi încearcă să găsească un răspuns politic la solicitările Ucrainei, R.Moldova şi Georgiei de a primi statutul de ţări candidate la aderare. Ceea ce, însoţit de multe condiţionalităţi de maximă prudenţă, cred că se va şi petrece vinerea viitoare cu ocazia Summit-ului de la Bruxelles. Cu Macron declarând la Chişinău că, pe de o parte. „vrem să transmitem un mesaj pozitiv şi clar faţă de cererea depusă” dar şi, poate pentru a nu-i umili pe ruşi, a mai spus că „extinderea UE nu poate să fie singurul răspuns la necesităţile de securitate ale vecinilor UE”. Soluţia, în acest caz, fiind „noua Comunitate Politică Europeană”, structură flexibilă, compromis organizat eventual în cercuri concentrice, oferind un loc chiar şi Turciei.

Între timp, propunerea complet surprinzătoare formulată de europarlamentarul polonez Sikorski propunând livrarea de arme nucleare Ucrainei, a stârnit numeroase reacţii negative începând, deloc surprinzător, cu cercurile republicanilor americani. Dacă vreţi să citiţi un material cu totul şi cu totul surprinzător care ilustrează iritarea conservatorilor din SUA faţă de ideea lui Sikorski pe care o o vor confundată cu expresia unui sprijin american, vă rog să accesaţi un articol intitulat „Nu merită un război nuclear de dragul Ucrainei!”, apărut în foarte influenta publicaţie „The American Conservative”. Chiar merită lecturate argumentele folosite de Doug Bandow de la Cato Institute, fost asistent special al Preşedintelui Reagan şi autorul unei foarte cunoscute cărţi intitulate „Foreign Follies: America’s New Global Empire”. Concluzia sa este cea de simplă logică: un război nuclear ar fi un singur glonţ final. Aşa este, numai că, din ce în ce mai mulţi sunt cei care simt că ar fi cazul să-l folosească pentru anihilarea adversarului şi ştergerea nunei naţiuni din istorie.

Este pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial când un lider politic ameninţă o naţiune cu o soluţie finală, precizând şi termenul de execuţie, doar de doi ani în care să fie ştearsă de pe harta lumii. Asta este tot ce-a învăţat lumea în acest răstimp? Dacă da, este teribil şi ne merităm cu toţii soarta, adică intrarea în Epoca de Fier.