Noii „vigilantes“ ies în stradă

Planificatorii marii mişcări îndreptate acum împotriva Europei ne cunosc foarte bine istoria. Cu mult mai bine decât mulţi dintre europenii de azi.

Iar dacă întrebarea pe care şi-au pus-o a fost aceea de a găsi cel mai bun, rapid şi eficient mijloc de a introduce un element de explozie majoră în societăţile europene, răspunsul le-a fost absolut evident: trebuie exportat modelul de succes care stă de secole la baza destrucţiunii societăţilor din Orientul Apropiat, adică războiul civil de natură interconfesională. Acela care a existat, tot timp de secole în Europa, iluminat de ruguri ale intoleranţei şi fanatismului, cu Noaptea Sfântului Bartolomeu sau războaiele religioase...

Toate astea dispăruseră, erau doar amintiri consemnate în cărţile de istorie. Numai atât. Nimeni n-ar fi putut crede, poate încă nici nu poate crede cu adevărat, că există posibilitatea succesului unui plan real, absolut bine organizat, de a transfera oroarea războiului interconfesional în Europa.

Folosind arma terorismului cu cele două tăişuri ale sale, ambele mortale. Pe de o parte, sunt organizate atacuri din ce în ce mai serioase, introducând necesara stare de panică şi teroare. Pe de altă parte, transmiţând mesaje din ce în ce mai inflamate de raliere la cauza Jihadului către militanţii şi simpatizanţii pe care-i au, fanatizaţi şi radicalizaţi gata de acţiune, în rândul comunităţilor musulmane masive „solidare cu cauza„ din aproape toate marile oraşe ale Europei occidentale.

Efectul pe care-l sperau a început deja să se producă. sub presiunea populaţiei isterizate de iminenţa pericolului şi de avertismentele care acum curg pe bandă rulantă pe siturile jihadiste privind iminenţa unor alte atacuri, autorităţile trec la măsuri fără precedent în linia instaurării statului de forţă. S-a trecut la rediscutarea regulilor de acces pentru Spaţiul Schengen, se anună formarea Corpului comun de paza frontierelor terestre şi maritime, unele ţări şi-au închis frontierele, intrând, încet dar sigur, pe drumul construţiei Fortăreţei Europa. Una în care, deja, cheamă corpul de rezervişti în ajutor, aşa cum a decis Franţa obligată să prelungească strarea de urgenţă cu încă trei luni, cu servicii de informaţii în alertă maximă în Belgia, Germania, Italia, Spania...

Asta vor planificatorii terorismului global: anunţarea de măsuri de tip stare de urgenţă, cât mai multe, cât mai severe, urmarea firească fiind focalizarea pe ţinta primară pe care o constituie acum identificarea şi neutralizarea celulelor islamiste şi susţinătorilor lor din comunităţile musulmane din Europa. Ceea ce, speră acum planificatorii, va putea provoca reacţii dure de apărare la nivelul comunităţilor respective, le va isteriza şi va motiva aglutinarea lor, inclusiv a elementelor până acum moderate sau indiferente, în jurul nucleelor dure.

Moment în care, spune logica expusă în manualelel de gherilă urbană după care lucrează planificatorii terorismului, este iminentă apariia unor conflicte inter-comunitare care, în anumite circumstanţe, să poată evolua spre forme mai mult sau mai puţin ample de război civil. Într-o nouă formă de război inter-confesional.

Este posibil ca elementul religios să mai poată juca un asemenea rol în Europa de acum? În sine, poate nu, dar cu siguranţă că da în momentul în care va fi legat de supravieţuirea însăşi a societăţii. Asta este posibil, iar ceea ce s-a petrecut în Turcia arată că o asemenea bătălie preexistentă, mai mult sau mai puţin evidentă pentru exterior, între facţiuni religioase luptând pentru supremaţie în cadrul statului laic – ceva absolut specific peisajului atât de complicat al Orientului la porţile căruia ne aflăm – se poate transforma în spaţiul a câteva ore în război civil autentic, cu masacre, linşaje şi, mai ales, prezenţa în stradă a populaţiei civile chemate să fie vigilentă şi să reacţioneze.

Dacă acesta modelul, întrebarea este dacă societăţile europene au mijloacele reale de reacţie rapidă şi puterea de a menţine controlul. Planificatorii terorişti speră că nu. Ca şi dumneavoastră, nu am altă soluţie decât că sper că greşesc şi că vor plăti pentru asta.