Nimic nou pe frontul... Schengen

FOTO Shutterstock

Acordul Schengen încheiat la 14 iunie 1985 între Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania şi Franţa, a fost semnat la bordul navei „Princesse Marie-Astrid” aflat pe râul Moselle, lângă localitatea luxemburgheză Schengen aflată la graniţa cu Franţa şi Germania.

Scopul Acordului  între statele Uniunii Economice Benelux, al Republicii Federale Germania şi al Republicii Franceze privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune era eliminarea controalelor la frontierele interne şi armonizarea controalelor la frontierele externe. Acest Acord a avut ca temei juridic Titlul III A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi se compunea din 33 de articole.

În prezent, 26 state sunt membre cu drepturi depline în Acordul Schengen: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Finlanda, Italia, Luxemburg, Liechtenstein, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, Norvegia, Islanda, Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Elveţia. Ultimul stat care a aderat la Spaţiul Schengen este Principatul Liechtenstein, la 19 decembrie 2011. Patru dintre statele semnatare ale Acordului Schengen nu sunt membre ale Uniunii Europene: Liechtenstein, Islanda, Norvegia şi Elveţia.

Acordul Schengen reprezintă pilonul central al regimului de frontieră al UE şi totodată un efort inter-guvernamental de realizare a principiului de liberă circulaţie a persoanelor şi bunurilor pe teritoriul UE. Acordul avea ca principiu de bază crearea unui spaţiu european comun, cu o frontieră externă comună, fără frontierele interne tradiţionale. În afara cazurilor în care s-au luat măsuri speciale de securitate, acordul a avut ca scop, ceea ce se şi întâmplă actualmente, ca, odată ce o persoană a intrat în UE traversând frontiera externă a acesteia, persoana în cauză să se poată deplasa liber pe întreg teritoriul, indiferent de frontierele naţionale. Ideea unei singure frontiere externe a trezit controverse la unele ţări ale UE, cum ar fi Marea Britanie şi Irlanda, care nu au ratificat acordul. În timp ce facilitează comerţul extern, de o importanţă crucială pentru succesul instituirii pieţei unice, această strategie pune un accent pe statele responsabile de frontiera externă. Din momentul adoptării sale, în cadrul Tratatului de la Amsterdam, Acordul Schengen devine Aquis-ul Schengen.

România deţine 2050 km de frontiera externǎ şi 1090 km de frontiera internǎ a Uniunii Europene. Diversitatea şi complexitatea formelor de relief traversate de frontiera ţǎrii noastre (litoral, munţi, dealuri, câmpii, fluvii, deltă etc.) determinǎ prezenţa a 1085 km frontieră de uscat şi 2064 km frontieră de apă. De asemenea, riscurile transfrontaliere ca urmare a poziţionǎrii geo-strategice a ţǎrii şi dublei calitǎţi de stat membru al Uniunii Europne şi NATO, aflat în vecinătatea spaţiului ex-sovietic, au impus necesitatea creǎrii unui Sistem Integrat de Securizare a Frontierei (SISF) capabil sǎ asigure o supraveghere şi un control efeciente ale frontierelor.

Securitatea frontierei de răsărit a României trebuie analizată ca element fundamental în asigurarea securităţii regionale. La arhitectura regională de securitate contribuie ţări membre ale UE şi NATO (România şi Bulgaria), Turcia – ţară membră NATO, Republica Moldova care a ieşit recent de sub influenţa exclusivă a Moscovei, Ucraina revenită pe orbita intereselor geostrategice ale Federaţiei Ruse, precum şi celelalte ţări riverane Mării Negre. Interesul comunităţii euro-atlantice asupra acestei zone de interes geopolitic şi geostrategic a crescut imens după evenimentele din 11 septembrie 2001. Din acel moment, decidenţii politici şi militari din cancelariile occidentale au conştientizat faptul că regiunea extinsă a Mării Negre reprezintă o sursă de incertitudine la adresa securităţii globale. Conflictele îngheţate din această regiune, terorismul regional, criminalitatea transfrontalieră sub diferitele sale, evoluţia situaţiei sanitare creată de pandemia de Covid-19 reprezintă tot atâtea riscuri şi ameninţări serioase la adresa securităţii regionale.

Frontiera de răsărit a României simbolizează linia de demarcaţie dintre două spaţii de securitate: spaţiul comunităţii euro-atlantice reprezentat de ţările membre NATO şi UE şi spaţiul format din ţările foste membre ale Comunităţii Statelor Independente (CSI) purtătoare ale intereselor geopolitice şi strategice ale Federaţiei Rusiei. Spaţiul euro-atlantic este furnizor de securitate şi, în acelaşi timp, consumator de resurse energetice, pe când spaţiul geopolitic creat după dezmembrarea URSS este furnizor de materii prime şi energie care, pentru a fi valorificate eficient din perspectiva dezvoltării durabile, necesită investiţii în securitatea regională. Astfel, pe frontiera de răsărit a României se naşte o dilemă de securitate care, probabil, va marca evoluţia relaţiilor internaţionale din secolul XXI: securitate versus energie.

Frontiera României cu Republica Moldova este importantă nu numai din perspectiva securizării flancului estic al Uniunii Europene şi al NATO, ci şi din perspectiva relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări. Până de curând, relaţiile politico-diplomatice dintre ţara noastră şi vecinii de la est de Prut au fost deteriorate de abordarea conflictuală promovată de preşedinţia lui Vladimir Voronin, respectiv a lui Igor Dodon. După alegerea în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova a doamnei Maia Sandu, relaţiile bilaterate dintre cele două state vecine au reintrat pe orbita euroatlantică.

România s-a pregătit sistematic pentru aderarea la spaţiul Schengen în paralel cu derularea activităţilor care au vizat integrarea în Uniunea Europeană. Acţiunile în acest domeniu au urmat cursul stabilit de Planul de acţiune Schengen, document revizuit anual în cadrul Departamentului Schengen şi aprobat de Guvernul României. Cu ocazia reuniunii Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne din 9 iunie 2011 a fost recunoscută îndeplinirea de către România a criteriilor prevăzute în acquis-ul Schengen. Un an mai târziu, Parlamentul European a avizat favorabil proiectul Deciziei privind aderarea României şi Bulgariei la Schengen. Finalizarea cu succes de către România a măsurilor prevăzute de acquis-ul Schengen au fost confirmate şi de Consiliul European (13-14 decembrie 2012). La 12 octombrie 2017 s-a luat Decizia privind accesul pasiv al României şi Bulgariei la Sistemul de Informaţii privind Vizele (VIS).

Măsurile restrictive impuse de necesitatea securizării frontierei de răsărit a României ce decurge din triplul statut de membru NATO, UE şi de candidat la spaţiul Schengen, au condus pe termen scurt la o limitare a relaţiilor dintre cetăţenii de pe cele două maluri ale Prutului. Securizarea frontierei de răsărit în perspectiva aderării României la spaţiul Schengen a impus adoptarea unui set de măsuri compensatorii pentru a nu restricţiona colaborarea cu Republica Moldova şi cu alte ţări din spaţiul ex-sovietic. Parafarea Acordului privind micul trafic la frontiera României cu Republica Moldova a reprezentat un prim pas în această direcţie. Implementarea acestui acord a fost urmată de demararea unor proiecte de colaborare transfrontalieră, în acest sens valorificându-se oportunităţile financiare puse la dispoziţie de programele Uniunii Europene.

Problema securizării frontierei dintre România şi Republica Moldova nu se rezumă la linia de demarcaţie dintre cele două state. Atâta vreme cât nu sunt adoptate măsuri de securizare a tuturor frontierelor proprii, pericole ca migraţia ilegală transfrontaliera, traficul de arme şi droguri, crima organizată vor continua să persiste sau chiar să se amplifice. Regiunea căreia îi aparţin România, Republica Moldova şi Ucraina se confruntă cu o serie de riscuri care se pot amplifica oricând ameninţând stabilitatea regiunii. Obiectivul securizării traficului de persoane şi mărfuri nu poate fi îndeplinit dacă autorităţile naţionale cu atribuţii la frontieră nu coopereaza între ele, nu schimbă constant informaţii cu privire la problemele menţionate şi nu împărtăşesc aceeaşi viziune cu privire la strategia de securizare a frontierei având ca ţintă promovarea securităţii regionale.

Conceptul de securitate la frontiere a evoluat, iar provocările cu care se confruntă în prezent sunt mai complexe şi mai diverse ca niciodată. Frontierele şi securitatea la frontiere rămân un element fundamental în relaţiile internaţionale. Calitatea managementului frontierelor de stat reprezintă o preocupare nu doar a statului în cauză sau a statelor vecine, ci interesează şi alţi actori globali din moment ce circulaţia ilicită de bunuri şi persoane poate avea efecte destabilizatoare, care se pot răspândi pe o suprafaţă foarte întinsă.

Progresele ţării noastre în îndeplinirea condiţionalităţilor tehnice ale aquis-ului Schengen au permis obţinerea accesului integral la Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), odată cu adoptarea în acest sens a unei Decizii a Consiliului European, la data 1 august 2018. Cu toate acestea, formalizarea aderării României la spaţiul Schengen se lasă aşteptată. Faptul că acest proiect strategic este nefinalizat generează uneori controverse între actorii politici de pe plan intern, poziţionări în relaţia cu alte state membre ale Acordului Schengen, care încă sunt reticente faţă de anagajamentul României în securizarea frontierei de Răsărit. Exercitarea preşedinţiei române a Consiliului Uniunii Europene nu a urnit acest proiect, ci doar a mai sensibilizat punctual anumiţi lideri europeni participanţi la Summitul de la Sibiu ţinut pe 9 mai 2019. În rest, mare lucru pe „frontul Schengen” pare să nu se mai întâmple. Gestionarea pandemiei de Covid-19 „a îngheţat” şi preocupările privind ameliorarea relaţiilor politico-diplomatice, culturale şi economice care ar putea conduce la finalizarea acestui proiect de interes naţional.