Nici nimfă, nici bunică: Europa multiplă a Papei Francisc

Sunt foarte puţine tipurile de instituţii non-catolice care pot invita sau găzdui papi. La sfârşitul lui noiembrie un astfel de eveniment rarisim a fost triplu. Papa Francisc a vizitat, la Strasbourg, Parlamentul european şi Consiliul Europei, iar la Istanbul Patriarhatul ecumenic constantinopolitan.

Se cuvine să privim mai îndeaproape ce s-a întâmplat, ieşind o clipă din logica geloasă a facţiunilor şi galeriilor care, în opinia publică europeană, tind adeseori să nu asculte decât favoriţi bifaţi deja. Chiar prezenţa şi discursurile Papei au fost un semn limpede de ieşire din propria zonă de confort.

Iar dacă Papei Europa i-a părut îmbătrânită, Europa a salutat aproape unanim, în revanşă, vigoarea pontificală.

Imaginea unei Europe pensionate de la propria vocaţie nu e prea atrăgătoare. Rareori Max Weber a avut un ecou atât de redutabil în centrul atenţiei lumii: un papă care să exploreze, într-un parlament continental şi minute în şir, ce altceva în fond decât „rutinizarea carismei” Europei. Dar e un fapt – şi e chiar faptul cardinal – că niciodată Europa nu a fost mai unită, mai omogenă, mai amplă, indiferent de unghiul din care am privi, decât azi. Mult, adică, după ce a renunţat să-şi negocieze fie liantul, fie diferenţele în termeni religioşi (exclusivi, majoritari sau determinanţi). În acelaşi timp, greşeşte oricine uită sau evită să se raporteze la dimensiunile religioase ale genezei stării de fapt, între altele la naşterea şi evoluţia tuturor instituţiilor, opţiunilor democratic valide şi chiar a întregului vocabular cu care operăm când vrem să determinăm raportul dintre religie şi puterea seculară, aşa cum arată el azi. Din acest punct de vedere, nu doar catolicii au avut de ce să urmărească cu atenţie vizitele Papei Francisc. Mulţi şi-au spus: aşa arată un papă. Care ştie ce spune: a vorbit despre singurătate şi sărăcie. Despre bătrâneţe. În august anul acesta, venind din Coreea de Sud, a vorbit deschis şi simplu despre faptul că ar putea să mai aibă de trăit doi-trei ani. Că durata aceasta ar putea să nu fie consumată exclusiv în scaunul papal. Şi că retragerea Papei Benedict XVI nu e o excepţie, ci a profilat deja, în Vatican, o nouă instituţie.

Politic şi religios: receptivitate reciprocă

Se poate urmări cu uşurinţă, înapoia celui mai semnificativ discurs papal din ultima vreme, cam cum se mişcă – suveran neglijente faţă de eroziuni, cenzuri şi pizme – jivinele acestea pline de vigoare numite idei. Bunăoară, chiar faimoasele stele de pe drapelul european, aşa cum a reamintit New York Times, sunt reconversia laică a unui simbol catolic (marianic). Apoi, ca emisferă geografică de obârşie, poziţie geopolitică în Europa şi stil, Papa e un sudic: şi discursul său are o predilecţie pentru ideea de Sud. Vorbind despre imigranţii care ar trebui altfel înţeleşi şi sprijiniţi, a evocat metafora neliniştitoare a unei Mediterane-cimitir, un alt fel de „cimitir marin” („Chienne splendide, écarte l’idolâtre!”, ar putea exclama unii, cu Valéry). Vast sau nu, cimitirul nu e – pentru creştini – tocmai depozit terminal. Iată un papă practicând tacit, în decor secular, tocmai efectele secularizării limbajului. Din alte puncte de vedere, unele referinţe n-au putut convinge. Europa, între atâtea altele, înseamnă şi a recunoaşte câte vieţi a mai trăit Platon până la a ajunge să ridice degetul spre un cer catolic, dintr-o Atenă rafaelită din care nici Aristotel n-ar fi putut, strămutat în plin Vatican, să dezbată deschis ceea ce abia de curând se numeşte „orientare sexuală”. Alţii, în fine, l-au citit pe Papă ca nişte slabi de înger. Precreştina nimfă Europa s-a transformat între timp într-o bunică de nerăpit? Dar cum ar fi fost dezirabil? Să aducă a Europă fără văi ale plângerii, zglobie şi cosmetică în toate manifestările posibile, proiectată peren să zburde? Să inducă o eternă reîntoarcere la prospeţimi mitice, să fie o puella aeterna, unicul rezervor inepuizabil de viitor şi pentru sine, şi pentru ceilalţi? Ce e sigur e că, după ce a germinat în toate zările, cu bune şi cu rele, nimeni nu a acuzat vreodată Europa că ar fi rămas nimfă bătrână.

Papa nu s-a adresat Parlamentului european (găzduit de teritoriul francez) în engleză, limba inevitabil cea mai birocratizată, ci în italiană. Martin Schulz l-a flancat în germană şi i-a oferit memoriile lui Jean Monnet în traducere spaniolă. Sunt acestea numai detalii?

Chiar şi detalii de-ar fi, puse în cutia de rezonanţă a unei jumătăţi de miliard de cetăţeni, arată cum federarea europeană a diversităţii e intrinsecă, funcţională, spontană.

Aşa cum pot fi şi diferitele varietăţi de toleranţa. În privinţa asta, dialogul dintre Papă şi Schulz păstrează chiar şi o urmă de ironie, devreme ce Martin Schulz tocmai e cel care s-a opus în 2004 – fără echivocurile afişate acum politic stângace – numirii catolicului Rocco Buttiglione în funcţia de comisar european pentru justiţie. Episodul a fost intens comentat la vremea respectivă şi la Bucureşti.

Reproşurile papale întâlnesc obiecţiile societăţii civile

Săptămâna trecută Papa a taxat cu fermitate deriva birocratică prin care insul determinat, cetăţenia efectivă şi demnitatea sa inalienabilă sunt topite într-o pulbere de cifre şi documente botezate „nominalism politic”. Mai sunt câţiva europarlamentari, unii români de pildă, care au avut astfel dreptul să audă chiar de la Papă şi pentru prima dată cuvântul „nominalism”, fără să-şi dea seama că practică asta instinctiv, ca pe un soi de articol de credinţă. Toate clasele politice europene au, desigur, ce să-şi reproşeze la acest capitol. Pe scurt, precaritatea etosului european pare câteodată a deriva, ca să amintim o vorbă interbelică a lui Fernando Pessoa, tocmai din „cezarizarea unor contabili”... În contrast cu alura prezenţelor europene ale Papei am văzut între timp că se poate, la noi, mereu mai rău. Recentele afirmaţii ale ambasadorului român în Armenia, care radiază o gureşă, sinistră imbecilitate, demonstrează corigenţele notorii în a transforma „afacerile externe” în afaceri interne, în „trebi dinlăuntru” când e vorba despre istoria unei Europe comune. Participăm din plin şi la acest patrimoniu. Dar, când o facem optim, discreţia necesară rareori străpunge pâsla senzaţionalismelor de tot soiul. Merită tocmai de aceea spus, în opoziţie cu derivele obişnuite baştinei, că ambasadorul României la Vatican, Bogdan Tătaru-Cazaban, poate să se întreţină cu Papa Francisc fructuos şi cu uşurinţă despre oricare din temele majore ale agendei pontificale, aşa cum e ea înrădăcinată în trecutul la care Papa face mereu recurs.

Unitatea din creştinii catolici şi ortodocşi

Bunăoară, în discursurile de la Strasbourg, Papa Francisc i-a amintit pe toţi ceilalţi episcopi ai Romei cu care a lucrat. A citat, practic, liniile de forţă ale catolicismului contemporan, în a căror haşurare se distinge şi biografia fostului episcop şi cardinal Bergoglio. Al treilea moment, din punct de vedere religios, teologic şi mediatic cel mai substanţial, a avut loc la Istanbul, când Papa i-a întors Patriarhului Bartolomeu curtoazia de la inaugurarea pontificatului. Între Istanbul şi Strasbourg Papa a rescris pe viu unul dintre părinţii fondatori: toate temele discutate se pot regăsi în Creştinătatea sau Europa, proiectul de Europă unită catolic al lui Novalis (în 1799...). Actualitatea imediată a avut fireşte porţia ei de relevanţă maximă. Un argument aparent mai surprinzător fusese evocat cu câteva zile înainte la Vatican. Unitatea creştinilor e pusă la lucru de însăşi proiecţia pe care persecutorii lui vădiţi de azi o imprimă victimelor. O trimitere cât se poate de explicită la ce s-a întâmplat în ultimele luni şi în ultimii ani cu comunităţile creştine din Irak, Siria, Liban, Egipt. Făcându-i martiri, masacrele contemporane nouă îi recunosc drept creştini – şi atât. Îi unifică.

Apartenenţa la o ramură sau alta a creştinismului, repartizarea teologico-politică şi istorică pe confesiuni se anulează aşadar, spune Papa, într-o resorbţie completă până şi a ideii de schismă.

Nici Unitatis redintegratio, carta catolică a ultimei jumătăţi de secol pentru gestionarea dialogului ecumenic, nu a mers atât de departe. Mutându-se spre Răsărit, Papa Francisc a fost întâmpinat de varii comentatori cu vocative vagi despre „cei doi plămâni ai creştinătăţii”. Nici metafora aceasta nu e inocentă. De ce doi? În materie de plămâni, doi înseamnă amândoi – toţi. În materie de creştinism – nicidecum. Iar în materie de Europa – încă şi mai puţin. Însă proiectul de a readuce ortodocşii şi catolicii în aceeaşi biserică are o grandoare istorică aptă să reamintească, măcar, de unde vine Europa. Nu ar fi în fond vorba – omiţând eventual creştinismul de tip Becali – de a uni creştinismul de tip Hruşcă cu creştinismul de tip Puric. Nici despre reunirea unor averse răzleţe de spiritualitate incertă în vreme de secetă. Oricum, acestea devin secundare pe lângă faptul că e în Parlament Papa a prezentat un discurs lipsit de orice referinţă evanghelică şi în care nu apare niciodată numele de Iisus.

Papa Francisc şi Patriahul Bartolomeu FOTO ANSA

Un amănunt teologic

Numai că Papa Francisc a făcut totuşi un plonjon perpendicular şi spectaculos spre originile creştinismului în chiar finalul discursului din Parlament. A evocat un capitol din Scrisoarea către Diognet care afirmă că „ceea ce sufletul e pentru trup sunt creştinii pentru lume”. Europarlamentarii, jurnaliştii, toţi cei interesaţi de întâlnirea istorică dintre Papă şi reprezentanţii Europei politice au suficiente motive să ridice o sprânceană. Pasajul poate lăsa pe mulţi perplecşi. E şi foarte arhaic în apologetica lui. Nu se mai poate discerne azi Europa prin grila lui. E suficient să-l testăm cu perspective extrem opuse: convertirea la creştinism şi „ieşirea din religie”: s-ar putea aşadar trece cumva din rubrica „trupului” în cea a „sufletului” şi totodată şi invers?! Îndrituit, „trupul”, inclusiv orice parlament de azi, ar putea avea de făcut nişte comentarii neonorante. Dar aici e un cod! şi îmi cer anticipat scuze dacă digresiunea pare indigestă. E un cod care n-ar trebui totuşi să treacă neobservat. Căci textul anonim dinspre jumătatea secolului al II-lea continuă: „păgânul” Diognet află că „trupul urăşte (tradiţia e medioplatonică) sufletul şi se războieşte cu el”, ergo prigonirea creştinilor e astfel inevitabilă. Însă sufletul îl iubeşte, după cum şi creştinii îi iubesc pe toţi ceilalţi... Dacă Diognet al epistolei rămăsese neidentificat, Papa Francisc preia rolul expeditorului unui mesaj în multe privinţe similar. Curios e că nicăieri în patristică acest mic tratat apologetic, chiar şi trecut între scrierile părinţilor apostolici, nu e menţionat. Spaţiul de manevră interpretativ e aşadar mult mai puţin jalonat. Învăţaţi precum Henri-Irénée Marrou şi Ioan I. Ică jr. l-au putut de altfel exploata rodnic pentru contemporani, inclusiv – precum Papa – în privinţa unei doctrine sociale a bisericii. Şi mai e ceva. Întâmplător, singurul manuscris păstrat din epistola amintită se afla pe vremuri în custodia bibliotecii municipale din Strasbourg... A fost distrus în războiul franco-prusac din 1870. Papa Francisc l-a readus deci la Strasbourg, oraş-simbol al reconcilierii europene, încercând astfel să reconcilieze şi o anumită ostilitate ambientală faţă de creştinism, reacreditându-l astfel ca o sursă europeană de încredere şi speranţă. Poate nici nu e necesar ca Martin Schulz să afle că a fost, o clipă, Diognet.

Eurostoicism

Se poate conchide, survolând prezenţa majoră a Papei Francisc la sfârşitul lunii noiembrie, cu câteva observaţii care ar putea ameliora întrucâtva precara înţelegere şi funcţionare a raporturilor dintre religie şi stat(e), precum şi dintre bisericile creştine ale continentului. Una dintre cele mai greşite opinii care circulă contagios în mai toate mediile româneşti şi în destule circumstanţe europene: că „religia” ar fi „de dreapta” (sau că ar fi „de stânga”). E ca şi când ai încerca – deschizând fie robinetul de caldă, fie pe cel de rece – să afli cu asta ceva despre natura, provenienţa şi rosturile apei. Există aşadar tendinţa de a nu mai rămâne nimic incolor ideologic în toate canalizările politice, funciar interesate în a scoate religia din matcă, de a o instrumentaliza, eventual de a-i găsi un rol subaltern, după cum şi instituţiile religioase tind să-şi subordoneze resurse seculare. În al doilea rând: e năruitor să observi cât de mulţi consideră că „religia” sau „secularizarea” sunt alegeri, unice şi curente, individuale sau grupate opţiuni simple la care aderi (minim) sau te împotriveşti (facil) în deplinătatea facultăţilor operative. „Pentru o Europă creştină apăsaţi tasta 1”. E naiv, e desuet, e pernicios şi e şi foarte plictisitor să gândeşti aşa. Mai lipseşte un sociolog ca să fie tacâmul complet. Suntem de fapt scăldaţi într-un năvod atât de insondabil de cauze, ponderi, presiuni şi, da, un pumn de alegeri hipercondiţionate aruncat într-un ocean irezumabil de viaţă-moarte, încât a arăta scurt cu degetul, a atribui simplist macroprocese (a căror biografie îndeobşte scapă) nu e decât aflare în treabă. În al treilea rând, e perfect improbabil ca schimbări majore să intervină peste noapte fie în funcţionarea UE – unde Papa acuză direct birocraţia laică, fie în privinţa uniunii (tot europene) dintre catolici şi ortodocşi, unde acuză indirect birocraţia religioasă, umbra schismatică. În ambele cazuri însă Francisc reaminteşte în ce orizont ne mişcăm. În amândouă chestiunile, mesajul papal a fost simplu: nu trebuie niciodată pierdută din vedere perspectiva (demnitatea umană, abolirea schismei). Iar ca să păstrezi funcţionale proiecte fără precedent – un proiect de continent şi un proiect religios istoric – îţi trebuie câtimile acelea numite încredere şi speranţă. Fiecare dintre noi a experimentat întrucâtva necesitatea acestui echilibru.