Morala este o chestiune de timp

Se întâmplă Marea Schimbare, dar cât de mult îi pasă României?

...spunea Gabriel Garcia Marques. Desigur, aşa este, cărţile de istorie sunt pline de poveştile eroilor supravieţuitori, cei care au dreptate şi, în consecinţă, au rescris pasajele care i-ar fi putut pune într-o lumină mai puţin favorabilă. Trebuia să rămână, şi de cele mai multe ori aşa s-a şi întâmplat, doar o figură luminoasă, fără pete, reproşuri sau greşeli strategice majore.

Pe lângă el, pe undeva, cvasianonimi, au rămas şi cei puşi să facă figuraţie în galeria învinşilor. Având o identitate istorică doar de învinşi, cei cu alegeri şi viziuni greşite şi neconfirmate de cursul ulterior al evenimentelor.

Acestea fiind spuse, să adăugăm şi că  unii au şi încercat să înveţe ceva. De aici s-au născut centrele de previziune politică pe termen lung, organizaţii precum Clubul de la Roma, asta la începuturile Marelui Scenariu, apoi Bilderberg, Davos sau World Policy Forum, mecanisme adesea extrem de precise aflate la dispoziţia liderilor politice aleşi, educaţi şi antrenaţi pentru a intra în etapa superioară, trecând deci de la stadiul de „actor politic” la cel de „decident politic”. Cu o ultimă etapă, cea mai complexă, cea rezervată premianţilor, acolo unde se vorbeşte despre „decidenţii planetari”.

Aceştia provin din ţări aflate în zone geografice diverse, extrem de diferite ca tradiţii culturale şi comportamente sociale, dar analizate şi categorisite după o aceeaşi grilă valorică, cea care evaluează din diferite unghiuri capacitatea liderilor lor (implicit a clasei politice) de a supravieţui în termenii unei viziuni asumate şi generatoare de strategie viabilă.

Priviţi la ceea ce se petrece acum, ridicol şi degradant, în România noastră parcă blestemată să repete cu regularitate matematic definibilă spectacolul în care devine o problemă deoarece este impredictibilă şi perfect departe de criteriile unanim acceptate, în cluburile respective, ca fiind cele ale „bunei guvernări”.

De aici şi daunele enorme pe care le provoacă asemenea evenimente. Nu doar înăuntrul ţării, unde nu fac să ridice şi mai tare cota de neîncredere a populaţiei în tot ce are legătură cu viaţa politică. Mă refer acum la daunele de imagine şi credibilitate externă deoarece, să nu aveţi niciun fel de îndoială, criza actuală din România produce (din nou) asemenea rezultate.

Dar nu numai, căci criza românească foloseşte şi ca argument perfect pentru raţionamente europene şi mondiale de putere, infinit mai complicate şi mai înalte decât nivelul pe care l-ar putea presupune la prima vedere bătălia din noroiul dâmboviţean. Din nou, servim drept argument solid, sosit la timp şi formulat perfect antinomic faţă de valorile unui sistem politic funcţional.

În spatele cortinei, la Bruxelles spre exemplu, am auzit voci importante care spuneau că ceea ce se petrece în România nu este deloc interesant din prisma personajelor aflate într-o încleştare ce pare pe viaţă şi pe moarte (dar, ca întotdeauna, într-o formă sau alta, se va încheia cu pupatul tradiţional dintr-o Piaţă a Independenţei), ci ca argument politic esenţial pentru dezbaterea care se poartă acum. Cea care vizează justificarea resetării principiilor pe care funcţionează Europa de putere de azi.

Căci, se spune din nou acum, mai apăsat ca niciodată, este evident că lucrurile nu mai pot merge aşa pe mai departe, adică cu păstrarea cu orice preţ a unei imagini de egalitate politică, inclusiv la nivel de vot şi zone de participare comună, a tuturor laolaltă, într-un mod democratic indiscriminatoriu. Uitaţi-vă la haosul decizional din România, se spune, la instituţiile sale care se aşează în luptă pe principii de fidelitate politică, impredictibile deoarece nu se bat după reguli, ci doar în funcţie de raportarea lor la procese penale şi viitoare condamnări la închisoare. Nu suntem siguri ce se va întâmpla mâine în România, spuneau unii dintre cei care au de întocmit dosarul nostru de ţară. Nu înţelegem ce se petrece, nu ştim ce motivează azi, mâine cu atât mai puţin, pe cei care urmează să ia decizii fundamentale care, datorită sistemelor europene de acum, ne pot afecta şi pe noi. Cu atât mai mult într-o perioadă de criză majoră previzibilă în contextul în care se pare că sancţiunile împotriva Rusiei vor fi menţinute şi dezvoltate.

Iată, se spune, de ce e atâta nevoie ca Europa să decidă modificarea Tratatelor şi să prevadă apariţia unei zone Euro restrânse, nucleul de putere şi decizie real al celor care au viziunea, puterea precum şi comportamentele comune care şă-i facă previzibili şi credibili. Pe lângă, mai aproape sau mai departe de acest centru, restul de state, în funcţie de circumstanţe, parteneri de cooperare şi dezvoltare, membri ai unei zone euro mai laxe şi cu reguli infinit mai suple, inclusiv pentru aderare sau ieşire din sistem, apoi, de ce nu, alţii de mai departe, parteneri interesanţi prin exotism, dar şi datorită situării lor în proximitatea unor alte zone de putere şi influenţă.

Operaţiunea de despărţire a apelor a început relativ demult, chiar dacă asta pare să nu-i preocupe în nici un fel, nici de aproape, nici de departe, pe jucătorii de pe piaţa românească. Sigur că au alte treburi mai urgente, să-şi scoată ochii în cel mai oriental mod posibil, dar asta nu înseamnă că jocul transformării europene s-ar putea opri din cauza dezinteresului şi lipsei de reacţie a românilor.

Dimpotrivă, acesta este un argument în plus că, de o parte, trebuie grupate statele care, aşa cum se spune la Bruxelles, „pot şi doresc să meargă înainte”, apoi celelalte, spectatoare din peluze şi, în cel mai bun caz, beneficiarele unei strapontine din jurul unor mese secunde de putere.

Nu este o conspiraţie, nici globală, nici continentală. Este rezultatul unei observaţii reci, al unei analize aplicate şi al unei paradigme de dezvoltare europene ce va trebui să fie aplicată în contextul Marii Schimbări.

Şi România? Întrebare inutilă din moment ce ţara noastră a dat şi dă, constant, precis şi perfect articulat, un singur răspuns.

Printre criteriile care definesc puterea reală şi credibilitatea unei ţări se numără şi puterea sistemului naţional respectiv de a se autogestiona conform unor criterii clare şi folosind mecansime previzibile. Criteriu important în sine, dar care devine fundamental cu cât există o ameninţare de criză sau explozie a unei crize. Ştiind că acest criteriu esenţial este operaţional, toţi partenerii vor acţiona în consecinţă, cu reacţii previzibile colective la un comportament individual.

În cazul României, la fiecare situaţie de criză, cu atât mai mult în cazul uneia grave, singura reacţie previzibilă este că, de fiecare dată, absolut de fiecare dată, actorii locali nu sunt în stare să găsească o rezolvare legitimă şi recunoascută ca atare de toţi participanţii. Ca urmare (dar şi în virtutea unei tradiţii din vremea vasalităţii la Înalta Poartă) apelează la arbitrajul aliaţilor, prietenilor, partenerilor de afaceri etc., etc. Efectul imediat este transferul crizei interne româneşti în mecanismele de prevenţie şi soluţionare a crizelor pe care le au aliaţii respectivi – fie individual, fie la nivel de organizaţii (UE şi NATO, spre exemplu). Introducând variabila reprezentată de necunoscuta românească în sistemele celorlalţi, înnebunindu-i de cap şi stârnindu-i eventual unii împotriva celorlalţi, dacă se poate şi la nivelul familiilor politice europene.

După asta, adică după ce i-am făcut să se încairere între ei, după ce ne-am dus cu jalba-n proţap şi cu rogojinile aprinse în cap la toate porţile stăpânirilor astea mai noi (dar şi la cele mai vechi, mereu actuale) conform obiceiului, va urma acasă o lungă perioadă de lamentaţii asupra onoarei feciorelnice pierdute, cu întrebarea că cine şi ce are cu noi, cu ţărişoara noastră şi viitorul său neapărat luminos şi de aur.

Sigur, morala este într-adevăr o chestiune de timp. În afară de asta, restul, din nefericire pentru România, viitoare nedeşteptată din somnul său de moarte, nici nu are timp să aştepte şi nici nu mai vrea s-o facă. Doreşte cineva să audă asta? Atunci bine.

Dacă nu...şi în exteriorul jocului vor vieţui ţări, ţări-spectator, ţări-oarecum reactive la stimuli, ţări-pieţe de desfacere, ţări-completare la lista de vot, ţări- bufferzone de securitate. De ce nu?