Migraţia din curtea noastră (europeană)

Am tras lozul necâştigător atunci când am refuzat „cotele obligatorii“? Sigur, în relaţia cu nucleul dur al UE. Acasă am fost fermi şi clari, atunci când am spus că nu primim mai mult de 1785 de migranţi. Probabil am câştigat şi ceva puncte stimulând sentimente eurosceptice şi naţionaliste.

Decizia Consiliului JAI din 22 septembrie 2015 a fost luată în ciuda poziţiei pe care România a exprimat-o. Alături de Ungaria, Slovacia şi Cehia nu am reuşit să ne impunem. Cotele au rămas. Nici măcar nu am fost consecvenţi în atitudine precum celelalte, care au rămas pe poziţii până la sfârşit. Noi am renunţat foarte repede la poziţia „războinică“ după ce majoritatea din Consiliul JAI a votat cotele voluntare. Astfel, din nou, ne-am conturat o imagine de ţară cu decidenţi indecişi, care nu reuşesc să menţină o linie consecventă de politică externă. Am dat cu piciorul solidarităţii umane, solidarităţii europene şi ne-am pus în valoare inconsecvenţa instituţională. Poziţia mea nu este una deloc una conjuncturală, după decizia UE, cum s-ar putea interpreta, ba din contră, am exprimat-o înainte ca aceasta să fie luată, în alte interviuri şi intervenţii publice.

Sunt sigur că nu a fost o decizie uşoară să te opui majorităţii statelor UE în faţa unei astfel de probleme. Îmi e teamă, totuşi, că, atunci când s-a conturat poziţia României, nu s-au pus pe masă toate opţiunile strategice. Presiunea subiectului, precum şi aşteptarea opiniei publice şi-au cam spus cuvântul. Scuzaţi comparaţia, dar noi am anunţat că nu putem primi decât 1.785 de migranţi, de parcă atâtea locuri disponibile la hotel am mai fi avut. Cred că acum era momentul să fi gândit mai mult politic, decât birocratic.

Ne-am gândit, probabil, că dacă nu trece prin curtea noastră valul cu migranţi, atunci nu este şi preocuparea  noastră, ci doar a celor mai nefericite ţări europene care s-au aflat pe culoar.  Oare cum am fi reacţionat dacă eram poziţionaţi pe un culoar migraţionist? Sigur am fi cerut „cote obligatorii“. Ceea ce se întâmplă în curtea noastră europeană ar trebui să ne intereseze chiar dacă nu ne afectează. Dacă într-un bloc se dărâmă un apartament, atunci suntem toţi preocupaţi cum să-l consolidăm. Cam aşa funcţionează principiul solidarităţii şi al gândirii pe termen lung.

Uneori, limitele înţelegerii politice a unor fenomene noi, care sunt inedite, sunt date de lipsa de informaţii, alteori de lipsa viziunii strategice, politice şi de o interpretare strict birocratică a politicii externe sau a politicii europene. Nu-mi dau seama unde a fost exact problema, dar cu siguranţă nu am luat cea mai bună decizie. Cred că de această poziţionare greşită şi-a dat seama şi Preşedintele Klaus Iohannis atunci când şi-a nuanţat discursul şi a  afirmat, la ONU, că „orice naţiune are obligaţia de a salva oameni, de a-i susţine şi de a-i proteja”. Chiar şi premierul şi-a dat seama, după vizita în Iordania, că Europa, inclusiv România, ar trebui să abordeze mult mai raţional problema refugiaţilor, spunând că „sunt 1,4 milioane de refugiaţi sirieni într-o ţară de mărime medie, iar în Europa ne este greu să acomodăm câteva mii!".

Poate uităm, totuşi, că ţările din estul Europei au avut cel mai mult de câştigat din apartenenţa la UE, tocmai din această solidaritate europeană. Este un fapt. Nu cred că mai trebuie să demonstrăm nimic.

Nu spune nimeni că va trebui să-i integrăm pe refugiaţi (cota noastră), să-i facem parte din societatea românească. Noi nu avem nevoie de migraţie economică. Însă dacă mergem pe ipoteza că sunt refugiaţi şi cauza este războiul, atunci cred că e nevoie să ajutăm cum putem. Odată rezolvată sursa problemei (poate pentru asta ar trebui să pledăm mai intens) oamenii îşi vor dori să se întoarcă acasă.

Sigur, dacă Germania are interese economice cu aceştia, atunci sunt liberi să o facă, să integreze oricâţi. Însă noi trebuia să dăm un răspuns la problema valului puternic care a trecut doar prin câteva state şi nu la problema integrării lor. Adică un răspuns politic la o problemă de gestionare a unei crize.