Marea încercare din decembrie: ce poate decide (totuşi) UE?

Liderii europeni şi-au luat cel puţin un angajament comun care merită toată atenţia: şi-au dat şase luni pentru a ajunge la un acord asupra unui plan comun de reformă a Europei.

De fapt, mai puţin politicos, dar, cred, mult mai realist formulat, un plan care va fi poate ultima încercare viabilă de salvgardare a proiectului european aflat acum în lipsă nu numai de viteză, ci şi înregistrând un deficit important de credibilitate la nivelul opiniilor publice.

Urmează două Consilii Europene, în octombrie şi decembrie, fiecare programat să aibă o agendă care va conţine multe dintre problemele foarte dificile lăsate acum în suspensie, dar cel puţin asta este intenţia despre care se vorbeşte acum la Bruxelles, să formuleze şi primele opţiuni comune care să fie introduse în textul unei viziuni finale comprehensive pentru ceea ce ar putea fi Noua Europă.

Context în care au intrat în faza finală negocierile privind proiectul apărării europene, asta deoarece este evidentă urgenţa pentru a se atinge măcar un prag minimal, adică ceea ce Declaraţia de la Bratislava numeşte „cooperare în domeniul politicii externe şi de apărare europene”, precizând că la Summitul din luna decembrie „se va decide asupra implementării concrete a unui plan asupra securităţii şi apărării şi asupra modului în care putem folosi mai bine opţiunile existente în Tratate, în special în ce priveşte capacităţile militare”.

Pe ce se bazează această afirmaţie? Chiar pe prevederile existente în Tratatul de la Lisabona, iar ceea ce este nou în ecuaţie e pur şi simplu faptul că liderii europeni sunt siliţi de evenimente să activeze articolele respective într-un context în care provocările de securitate au făcut ca un demers comun să fie inevitabil.

Prevederea esenţială care stabileşte scopul politicii comune de apărare şi securitate figurează în art. 42:

„În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să-i acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Acesta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de apărare a anumitor state membre. Angajamentele şi cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru state membre ale acestei organizaţii fundamentul apărării lor colective şi cadrul de punere în aplicare al acesteia... Pentru punerea în aplicare a politicii de securitate și apărare comune, statele membre pun la dispoziția Uniunii capacități civile și militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. Statele membre care constituie în comun forțe multinaționale pot, de asemenea, să le pună la dispoziția politicii de securitate și apărare comune”.

Sunt definite şi misiunile europene:

„Misiunile prevăzute la articolul 42 alineatul (1), în cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile și militare, includ acțiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare și de evacuare, misiunile de consiliere și de asistență în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii, misiunile forțelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii și operațiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat țărilor terțe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora”.

Iar ce este cel mai interesant, sunt paragrafele care definesc componenţa grupului de forţe. Nu este obligatorie participarea tuturor statelor membre UE, ci a celor care „doresc să se angajeze în această misiune și care dispun de capacitățile necesare. Aceste state membre, împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, se pun de acord cu privire la gestionarea misiunii. Statele membre care participă la realizarea misiunii informează periodic Consiliul despre stadiul misiunii, din proprie inițiativă sau la solicitarea altui stat membru. Statele membre participante sesizează imediat Consiliul în cazul în care realizarea misiunii are consecințe majore sau necesită o modificare a obiectivului, a întinderii și a condițiilor misiunii stabilite prin deciziile prevăzute la alineatul (1). În acest caz, Consiliul adoptă deciziile necesare”.

Întrebarea este acum una singură: care sunt statele care, în decembrie, se vor pronunţa în favoarea unei astfel de iniţiative concrete, adică, din nou folosind termenii Tratatului, „vor să participe la cooperarea structurată permanentă” (sbln .n.) sintagmă definind cooperarea militară, dar, pe fond, ideea cheie pe care se va construi mai departe proiectul Noii Europe. Încercarea nu este nouă, căci vă reamintesc de existenţa Planului Pleven prezentat pe 24 octombrie 1950 în faţa Adunării Naţionale Franceze şi care prevedea tocmai crearea unei armate europene, a unui minister european al apărării... Idei reluate acum, adaptate noului context, în ceea ce este Strategia europeană de apărare şi, poate, de data asta transformate în realitate.

Cred că unele ţări var face acest pas, odată cu adoptarea unor măsuri de coordonare aprofundată în domeniul securităţii interne şi protecţiei comune a frontierelor. Care va fi însă decizia finală a ţării noastre? Care va fi sprijinul parlamentar pentru o asemenea decizie şi, mai ales, care va fi gradul de acceptare la nivelul opiniei publice? Foarte important deoarece existenţa unei asemenea cooperări structurate europene în domeniul apărării este o condiţie fundamentală de pentru transpunerea angajamentelor luate în relaţia promisă cu NATO, cea în care grupurile de forţe să poată acţiona fin împreună, fie separat pentru acţiuni specifice în misiuni complementare.

Este însă posibil ca, din nou, această iniţiativă să se termine din nou printr-un eşec. Caz în care rezultatele nu se vor lăsa aşteptate.