Festivitatea de premiere, găzduită, conform unei tradiţii datând din 1950, de primăria din Aachen a fost marcată de cel de-al patrulea discurs cu rezonanţă europeană al liderului francez. După Atena, Sorbona şi Strasbourg, Macron şi-a proiectat, încă o dată, într-un loc cu  puternică semnificaţie simbolică, viziunea privind viitorul UE. ”Să nu fim slabi, să nu fim divizaţi, să nu ne fie frică, să nu mai aşteptăm!”, a pledat el, în fosta capitală a lui Carol cel Mare, pentru afirmarea unei ”suveranităţi europene”.

”Cred într-o zonă euro mai puternică, mai integrată şi cu un buget propriu, care să permită investiţiile şi convergenţa, pentru că este singurul mijloc de a permite să avanseze tuturor statelor care-şi doresc să meargă în această direcţie”, a explicat preşedintele francez, care doreşte să propună, la Consiliul European de la sfârşitul lunii iunie, crearea unui buget propriu al zonei euro. Criticând frontal ”fetişismul perpetuu” al nemţilor pentru excedentul bugetar şi comercial, Macron a amintit că unitatea franco-germană este condiţia unităţii europene.

”Macron salvează Europa, Germania plăteşte”

Momentul e, însă, unul de impas pentru construcţia europeană. Iar bilanţul pe acest plan al preşedintelul francez este, deocamdată, modest. În primul an la Palatul Élysée, efortul său de relansare a proiectului continental a fost contrazis în repetate rânduri de alegeri, în Italia, Cehia, Austria şi Ungaria. Dar mai ales dificila realegere, după criza ”refugiaţilor”, a cancelarei germane şi cele aproape şase luni necesare formării guvernului de la Berlin au fragilizat elanul pro-european al lui Macron. De altfel, entuziasmul germanilor pentru alegerea acestuia s-a topit repede în faţa propunerilor sale pentru reforma zonei euro. ”Emmanuel Macron salvează Europa. Germania va trebui să plătească” – este elocventul titlu din ”Der Spiegel” pe această temă.

Pentru agenda politică a lui Macron, relansarea UE este unul din vectorii esenţiali. Anul viitor, alegerile europarlamentare vor tranşa ambiţia sa de lider european.

Iată de ce este presat să găsească o soluţie în faţa reţinerii germane şi a valului anti-european tot mai puternic.

Nu doar conservatorii din guvernul Merkel se opun principiului solidarităţii financiare, pe care Franţa vrea să-l aşeze la temelia aprofundării integrării economiilor din zona euro, ci şi ministrul social-democrat de finanţe, Olaf Scholz, un riguros străjer al echilibrului bugetar. Iar aliaţii bavarezi ai d-nei Merkel din Uniunea Creştin-Socială se pregătesc pentru alegerile regionale din octombrie, urmărind să-şi conserve cota electorală de peste 40% în sondaje cu un mesaj radical, învecinat celui al extremei drepte (AfD), apreciată la un spectaculos 12% în cel mai bogat land german.

Captiv între falii

De mâine, e probabil ca Italia, a treia mare economie din UE după ieşirea Marii Britanii, să devină primul stat fondator al Uniunii guvernat de o coaliţie populist-extremistă şi eurosceptică. O nouă lovitură, cu consecinţe impredictibile. În acest context, preşedintele francez e condamnat să obţină rapid rezultate. Pare o misiune imposibilă în perspectiva blocajului cauzat de tensiunile intracomunitare. Altfel, însă, valul populist va lovi puternic Parlamentul European şi va complica ecuaţia decizională la vârful UE.

Contradicţia franco-germană privind gradul de integrare al zonei euro reflectă, de fapt, divizarea nord-sud din rândurile Uniunii, care a devenit frapantă în timpul crizei greceşti din 2011, prin tensiunile dintre Berlin şi Atena. Iar fractura est-vest pe tema migraţiei se complică pe măsură ce tabăra celor patru state din Grupul de la Vişegrad găseşte noi aliaţi în rândul vechilor state membre. Sunt divergenţe greu de surmontat.

Nesăbuita blocare de către România, Ungaria şi Cehia a declaraţiei comune a UE prin care urma să fie criticată relocarea ambasadei SUA la Ierusalim este cel mai recent semn al euro-dezbinării pe o nouă falie. Greu de crezut, aşadar, că  poate funcţiona ca o oportunitate pentru regăsirea unui numitor comun european criza internaţională cauzată de anunţul lui Donald Trump de retragere a Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul. Aşa-zisa oportunitate este o teză vehiculată, zilele acestea, în presa occidentală, pe fondul exasperării produse de poziţiile unilaterale de forţă ale preşedintelui american şi în faţa perspectivei unui război comercial UE-SUA.

”Să acceptăm regula altuia şi tirania evenimentelor sau să facem alegerea de a decide pentru noi înşine în autonomia profundă a unei suveranităţi europene?” se întreba preşedintele Franţei la primirea premiului Charlemagne. Dar oare o ruptură transatlantică poate să avantajeze ideea europeană?