Lovitură de teatru la Bruxelles: ONU cere repartizarea obligatorie a 200.000 de refugiaţi!

Discuţii nesfârşite au avut loc, ieri, până seara târziu, în cabinetele oficialilor de la Bruxelles, pe tema „cotelor obligatorii de refugiaţi“ pe care ar trebui să-i primească Statele Membre.

Discuţii înfierbântate deoarece se poartă sub presiunea timpului şi a dimensiunii în constantă creştere a numărului migranţilor care afluiesc spre Europa lăsată acum cu porţile deschise şi cu abordări în cel mai bun caz nesigure, dacă nu chiar pe deplin contradictorii.

Sub presiunea timpului, căci, dacă există o oarecare certitudine în toată nebunia de acum, este că, pe 9 septembrie, în discursul său despre “Starea Europei” din Parlamentul European, domnul Jean Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene, este aşteptat să dea o cifră, fie ea şi estimativă, a număruilui de migranţi care vor trebui realocaţi în ţările europene. Dar, în afara acestei certitudini, nimeni nu mai poate da un ordin precis de mărime pe care să se bazeze calculele. S-a vorbit, spre începutul după-amiezii de ieri, despre cifra de 100.000 de migranţi, “pragul minimal pe care-l putem lua în calcul” , cum îmi spunea un înalt oficial european venit să bea o cafea de informare. Cu precizarea că se va întoarce rapid, asta însemnând peste câteva ore când, împreună cu un coleg, mi-a spus că cifra a crescut la 120.000 de persoane şi, foarte probabil, azi vom vedea că pragul creşte sensibil.

Pe ce se baza? Iată două dintre documentele pe care le-am primit, o statistică oficială făcută de EUROSTAT dar şi o “notă internă de negociere” care a circulat între instituţii, ieri, în jurul orelor 18. În acest document sunt tentat să cred deoarece, nefiind deloc public, îşi permite să fie realist. Indicând faptul că există cel puţin trei ţări (Italia, Grecia şi Ungaria) care “vor lăsa să treacă” fluxurile de migranţi, observaţie confirmată din plin de realitatea din teren. 

Iată cele două documente:

Sigur că da, acestea erau cifrele noului ţintar de ieri după-amiază. Numai că, azi dimineaţă la prima oră, la o nouă cafea, surse mea îmi vorbea de un reviriment spectaculos al situaţiei deoarece a intervenit un element nou care ridică miza în mod considerabil.  Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiaţi, dl. Antonio Guterres, a cerut repartizarea a cel puţin 200.000 de solicitanţi de azil în UE şi a fost de părere că toate statele membre ar trebui să fie obligate să participe la acest proces :

« Persoanele care fac o cerere de protecţie validă...trebuie ca, după aceea, să beneficieze de un program de reinstalare în masă, cu participarea obligatorie a tuturor Statelor Membre din UE. O estimare preliminară pare să arate nevoia potenţială de a creşte posibilităţile de reinstalare la 200.000 de locuri ».

Declaraţie surprinzătoare sau o pârghie enormă de susţinere pentru Comisia Europeană care, iată, are cum să argumenteze necesitatea « marelui proiect strategic » pe care-l reprezintă problema refugiaţilor şi raţiunea pentru care, pe 9 septembrie, veţi auzi cum Preşedintele Comisiei Europene va face un apel solemn la sentimentul de solidaritate europeană ? Dacă este aşa, atunci există o logică. Nu numai că se arată că socotelile, cifrele şi estimările în creştere nu sunt doar ale oficialilor europeni ci, după cum se vede, vin acum de la cea mai înaltă autoritate mondială în domeniu, cea cu care, conform tratatelor internaţionale la care UE în ansamblu şi fiecare Stat Membru sunt parte semnatară, trebuie cpnsulată în asemenea situaţii de criză.

Moment în care, din nou, se refac rapoartele tehnice privind capacităţile reale din centrele pentru refugiaţi existente deja în fiecare ţară membră, tocmai pentru a se estima cât se poate de corect necesarul financiar pentru stabilirea unor noi.

În cazul României, am auzit reamintită remarca făcută de domana Comisar european Corina Creţu care, acum două zile, estima că există o capacitate funcţională care este umplută doar în proporţie de 20%. Cu specificarea, la fel de importantă, că fondurile structurale pe care România nu le-a putut accesa în precedentul exerciţiu financiar, rămân acum disponibile (miliarde de euro) pentru finanţarea soluţiei europene în materie de refugiaţi.

Atenţie la formularea folosită de Înaltul Comisar al ONU pentru refugiaţi care a vorbit, în premieră, despre un program de reinstalare în masă. Asta se va şi întâmpla ?

Cheia o reprezintă capacitatea reală a Uniunii Europene de a pune în mişcare un sistem unic, cu criterii şi mijloace de verificare unice şi obligatorii care să poermită (dacă se mai poate) o triere a cererilor de azil şi, în cazul unui refuz, să fie gata să organizeze repatrierile de rigoare. Asta deoarece cineva, după cum lesne se poate constata, a greşi grav în estimări. Diferenţa este absolut enormă între numărul de 40.000 de persoane, cât a fost cota de realocare de acum câteva luni (nici aceea respectată de toate Statele Membre) şi ce se întâmplă acumcând am sărit la triplu, chiar cu mult mai mult dacă luăm ca realist noul prag de 200.000 de persoane.

Pe ce statistici, pe ce tipologie de calcul, pe ce analiză realistă de risc se va baza acum Comisia Europeană şi care va fi şocul între schemele de la Bruxelles şi datele care deja au început să sosească din capitale, contradictorii la nivel de intenţie de bază : pe de o parte planul franco-german, pe de altă parte poziţia din ce în ce mai dură a « statelor refuzului », cele din Grupul de la Vişegrad.

Şi mai urmează ceva, tema cea mai sensibilă dintre toate : elaborarea analizei de impact pe care un asemenea program de reinstalare în masă îl va avea asupra societăţii europene în ansablul său, cu plusurile şi minusurile, cu avantaje şi dezavantajele majore ce se desenează pentru viitorul imediat şi pe termen mediu dar şi asupra evoluţiei generale a Europei foarte posibil profund modificate în echilibrul său în secolul XXI.

Suntem în punctul de balans şi nimeni, absolut nimeni, nu ştie toate răspunsurile. Oricum, lucrurile sunt într-o mişcare ireversibilă, hotărârile decisive au fost amânate nepermis de mult, de aici tonul din ce în ce mai ridicat care însoţeşte o dezbare care riscă să genereze puncte de rupură, neînţelegere şi acuzaţii reciproce, totul profund contradictoriu cu ceea ce, până mai ieri, fusese descris drept Europa multiculturalismului şi diversităţii culturale asumate.

Să vedem ce-a mai rămas. Şi vom vedea foarte repede.