„Holocaust pe gheaţă”: blasfemie, operă de artă, avertisment pentru istoria ce va să vină?

Alegeţi dumneavoastră răspunsul care să definească cel mai corect semnificaţia directă sau/şi cea simbolică a unui doar aparent banal balet pe gheaţă în care dansatoarea este un personaj celebru în Rusia din două motive: este fostă campioană olimpică şi, totodată, soţia lui Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse.

Urmăriţi secvenţa respectivă în care cei doi patinatori, Andrei Burkovski şi Tatiana Navka, au ales să se îmbrace în uniforme de deţinuţi din lagărele de concentrare, purtând şi steaua galbenă în şase colţuri, identificarea obligatorie pentru evrei.

A început de aici un scandal care se propagă acum cu viteză în presa internaţională şi nu numai.

Pe de-o parte sunt cei care afirmă că este vorba, exclusiv, doar de un moment artistic, de fapt un omagiu adus victimelor nazismului, mai ales că muzica aleasă este melodia „Beautiful That Way” a cântăreţului israelian Achinoam Nini... Dacă negăm dreptul unor artişti de a transpune în felul lor specific o serie de evenimente, atunci anihilăm libertatea esenţială a actului artistic şi impunem dictatura unei „corectitudini politice exemplare”, demers specific oricărei forme de dictatură, cu mănuşi de catifea sau fără.

De altă parte, neaşteptat de mulţi şi bucuroşi sunt cei care postează pe blogurile de tip negaţionist, cele în care se afirmă că, de fapt, Holocaustul este o invenţie sinistră a ocultei iudeo-masonice şi că lagărele de concentrare nu erau altceva decât nişte centre de detenţie pentru răufăcători, cu condiţii decente de viaţă. Astfel, momentul artistic al patinatorilor ruşi este descifrat într-o cheie ironică şi aplaudat ca un fel de glumiţă reuşită la adresa unui presupus genocid...

Numai că, pentru a descrie totalitatea reacţiilor, trebuie să amintim şi despre cele, majoritare, care vorbesc despre o blasfemie. Iar motivul nu este dansul în sine, ci simbolica gravă la care face, cu voie sau fără de voie, aducere aminte.

Despre ce este vorba? Ce amintire cumplită doare într-atât de mult?

Aceea a orchestrelor organizate în lagărele de exterminare, a muzicii cântate de deţinuţii foşti interpreţi în mari orchestre ale lumii, interpretând zilnic, ore în şir, un repertoriu destinat să „anime” atmosfera sau, după caz, să acompanieze momentele „selecţiei” care se făcea la intrare, atunci când se decidea cine era trimis direct la crematoriu sau mergea spre barăci, sau chiar ca preludiu al execuţiilor disciplinare.   

Au existat numeroase exemple ale acestei istorii cumplite şi mai puţin cunoscute.

În lagărul de femei de la Auschwitz-Birkenau, în Blocul 12 şi mai târziu în Blocul 7, a trăit şi repetat orchestra de femei constituită neoficial de conducătoarea lagărului, Lagerfurhrein Maria Mandl, şi condusă de violonista Alma Rose. Sau cele care au fost oficial consemnate la Auschwitz, Auschwitz-Monowitz, Dachau, Mittelbau-Dora, Mathaisen, Grossrosen, Natzweiler, Neuengamme, Janowska Belzek, Majdanek, Sobibor sau Treblinka... Cele mai multe existau deja în momentul în care sunt deja oficializate printr-o ordonanţă din august 1942 a Biroului central de securitate al Reich-ului... dar cel de la Buchenwald funcţiona deja din 1938, cel de la Flossenburg din 1940 şi cel de la Dachau de la începutul anului 1941.

Orchestra de la Auschwitz

30 iulie 1942, lagărul de Mathausen

30 iulie 1942, lagărul de la Mathausen: după o tentativă nereuşită de evadare, Hans Bonarewitz este condus la locul de excuţie, în sunetele orchestrei de deţinuţi a lagărului

Printre episoadele cele mai ciudate ale acestei epopei tragice se numără celebra comandă făcută de liderii SS care-şi doreau o bucată muzicală originală care să fie interpretată la ocazii speciale. S-a numit „Todesta”, „Tangoul morţii” şi a fost compusă de Yakub Munt (deţinut, fost director al operei din Lvov) pe o muzică originală semnată de Eduardo Bianco intitulată „Plegaria” („Rugăciunea”) din 1927. În momentul când au închis lagărul, în mai 1943, cei din trupele SS au împuşcat întreaga orchestră. În mai 1947, la Bucureşti, Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) publică poemul „Tangoul Morţii”, inspirat de Plegaria. Puteţi accesa aici o înregistrare cu Paul Celan citindu-şi poemul a cărui traducere o puteţi găsi aici.

Aveţi toate variantele pentru a alege interpretarea care vi se pare corectă.

Dar ceea ce este evident, în Europa timpurilor de acum, este că revin, pe multe canale, în politică, artă, pe platformele de socializare, semnalele unei xenofobii şi unui anti-semitism din ce în ce mai agresiv şi structurat. Este vorba despre simple episoade izolate? Posibil.

Reluaţi însă vizionarea fragmentului video şi ascultaţi ce spune tânărul îmbrăcat în roşu care avertizează că s-a tras în trecut cu puşca şi că se va mai trage în viitor...Dacă vorbim în general, atunci este doar un truism. Dacă punem mesajul în acest context, este un avertisment.

Credeţi sau nu în el, asta decideţi dumneavoastră.

Teama mea este că, în acest contrext de acum al tuturor incertitudinilor şi spaimelor, al destructurărilor mereu anunţate de sisteme, ceva începe să sune la fel, foarte la fel, aproape aidoma, cu mesajele care au premers oroarea celui de-al Doilea Război Mondial. Iar pe timp de incertitudine, sărăci şi spaimă, regula eternă este de a se găsi un ţap ispăşitor, „străinul”, cel vinovat de toate relele pe care nu le putem asuma ca vină personală sau naţională. După cum vedeţi, ca de la sine, uşor, aproape pe nesimţite, se redeschid capitole ale unei istorii negre care este a noastră a tuturor.

Aşa este, s-a explicat de nenumărate ori, spunându-se că asta a fost din ignoranţă, lipsă de surse fiabile, manipulări ale istoriei, dorinţă de a obţine uitarea cu orice preţ. Aşa şi este, numai că toate acestea însumate pot permite oricând repetarea unei tragedii majore. Pe timpul căreia, ca muzică de fond, vor răsuna acordurile uneia sau altele dintre orchestrele pusă să cânte pe o partitură obligatorie, înainte de a fi decimate cu plăcere şi cu conştiinţa că, astfel, se lasă locul unor voi noi, cele ale viitorului luminos care, nu-i aşa, abia aşteaptă să vină să ne explice cum stau lucrurile de-adevăratelea.

Sigur că este doar un dans.

Dar şi „Tangoul Morţii” era tot asta, nu-i aşa? Dacă vreţi să ascultaţi - chiar e frumos - îl accesaţi aici,  cum a răsunat el înspre marea plăcere a lui Joseph Gobbels, care spunea că este o excelentă variantă de succes pentru jazz-ul „blestemat” al negrilor americani, interpretat în prezenţa lui Adolf Hiltler la o recepţie organizată la Ambasada Argentinei.  

Dar priviţi şi la nenorociţii care aveau mai apoi să interpreteze acest cântec în lagărul de la Janowska din Ucraina în timp ce cei din SS Totenkopf îşi torturau prizonierii (mărturie consemnată în documentele oficiale ale procesului de la Nuremberg)...