Grexit, Britexit: se clatină Europa?

Ce s-ar înâmpla dacă Grecia ar ieşi din UE?

Posibil. Dar poate nu. Să vedem...Grecia a anunţat ieri la Bruxelles prin Yannis Varoufakis, altădată foarte revendicativul ministru de Finanţe al stângii extremiste şi revoluţionare, mai are doar două săptămâni până să intre în colaps: „Problema lichidităţilor este teribil de urgentă...în termeni de calendar, vorbim despre următoarele două săptămâni“.

Eşecul negocierilor cu creditorii europeni şi cei internaţionali este evident, chiar dacă guvernul grec, în disperare de cauză, a promis trimiterea către FMI a 750 milioane de euro, o tranşă a datoriei ţării faţă de această instituţie. Doar un segment neînsemnat în comparaţie cu totalitatea datoriilor externe contractate de Grecia faţă de instituţii internaţionale, europene, creditori state-naţionale sau organisme bancare. În clar, peste două săptămâni doar. Grecia va fi incapabilă să achite salariile şi pensiile lunare, trimiţând o undă de şoc cumplită şi devastatoare prin rapiditatea sa la nivelul întregii economii naţionale – este vorba despre o sumă de 2,5 miliarde de euro pe care Grecia nu-i are şi, cel puţin în acest moment, nimeni nu mai vrea să rişte să-i arunce în puţul fără fund al economiei falimentare a Greciei.

Sigur că toată lumea face eforturi, se discută începând cu 20 februarie despre reformele strict necesare care ar trebui să deblocheze maşinăria economică a Greciei, dar rezultatele sunt absolut nule, de unde şi îndepărarea accelerată a speranţei grecilor de a obţine la timp „colacul de salvare”, unul dintre multele pentru care au stat cu mâna întinsă la toate uşile decidenţilor politici ai lumii, adică o a doua tranşă de împrumut de la FMI şi UE în valoare de 7,2 miliarde euro. Bani care ar fi trebuit să ajungă încă din septembrie anul trecut şi pe care creditorii, cu lecţia grecească de acum învăţată, refuză să-i deblocheze fără garanţiile necesare: adică nu vorbe, ci începerea reformelor dure în organizarea şi funcţionarea pieţei muncii, a funcţionării administraţiei etc. Asta în contextul în care, simţind ce se apropie, grecii înşişi (dar nu şi politicienii pe care i-au ales) par să-şi schimbe radical opţiunile faţă de ceea ce era prezentat drept „dictatura economică occidentală”. Astfel, într-un sondaj publicat duminică de revista Real News, 71,9% dintre greci doresc să se ajungă rapid la un compromis pentru menţinerea ţării în zona Euro. Iar în situaţia în care problema ar ajunge subiect de referendum, 49,2% deckară că ar accepta noi tăieri de salarii şi pensii dacă aceasta ar fi condiţia pentru ca ţara să rămână în zona Euro.

71,9% dintre greci doresc să se ajungă rapid la un compromis pentru menţinerea ţării în zona Euro. Sursă: sondaj publicat de revista „Real News“

Ce zic politicienii? De ce sunt blocate căile de dialog?

Deoarece răspunsul politic al Greciei se bazează pe certitudinea că europenii, slabi de înger cum s-au dovedit până acum, vor ceda. Din nou. Exact aşa cum au făcut-o de atâtea ori până acum. Un şantaj deloc mascat, repetat deunăzi, într-un interviu pentru RAI, de acelaşi Varoufakis (foto) care afirma că europenii obligaţi să intervină pentru rezolvarea problemei datoriei Greciei ca parte integrantă a respingerii politicii de austeritate la nivelul întregii zone euro.

„Zona Euro este fragilă, este ca şi cum ai construi un castel din cărţi de joc, dacă vei scoate cartea GRECIA, toate celelalte se vor prăbuşi....zona Euro se confruntă cu un risc de fragmentare şi de de-construcţie ...aş vrea să avertizez pe oricine care vrea să scoată Grecia din Europa că asta este ceva extrem de primejdios...Cine va urma? Portugalia? Ce se va întâmpla atunci când Italia va descoperi că îi va fi imposibil să mai îmbrace haina strâmtă a austerităţii?” .

Ideea centrală a discursului său, devenit poziţie politică de negocieri a ţării sale, este că datoriile acumulate de Grecia (dar şi de alte ţări europene) nu vor putea fi niciodată în termenii actuali. În consecinţă, chiar dacă Grecia a acceptat să se împrumute cu sume fabuloase după vechile reguli, chiar dacă acum cerşeşte mila instituţiilor care fac parte din sistemul de reglementări pe care le consideră depăşite şi criminale, vrea să negocieze o rescriere totală a modalităţilor prin care, cândva, dacă se va putea, banii vor fi întorşi în buzunarele creditorilor.

Numai că, de câteva luni, creditorii au făcut gestul neaşteptat al pasului înapoi. Raţionamentul lor e simplu: Grecia odată exclusă din zona Euro, sigur că vor pierede multe sute de miliarde de euro, numai că se va pune şi capăt obligaţiei statutare a UE de a interveni în sprijinul unui stat membru al zonei Euro...şi asta, pe termen mediu şi lung, ar reprezenta o economie incomparabil mai mare decât pierderea momentană, dată fiind incapacitatea demonstrată a Greciei de a-şi reforma situaţia economică.

Dar dacă Varoufakis are dreptate şi un Grexit va fi urmat de alte mişcări în serie?

Imagine de coşmar pentru decidenţii europeni? Până acum câteva luni, răspunsul oficial al instituţiilor europene, cel corect politic, ne asigura că nu există un Plan B pentru asemenea situaţii şi că, în ciuda tuturor problemelor de parcurs, unitatea UE în formula sa actuală este un lucru non-negociabil şi imposibil de ştirbit. Afirmaţii pe care s-a bazat mereu Grecia. Dar nu numai, căci toate poziţiile intransigente ale Marii Britanii, de la Margaret Thatcher până la David Cameron, s-au fundamentat pe spaima profundă şi reală a conducătorilor UE de a vedea vreodată un Britexist. Miza a fost ridicată pe noi culmi prin propunerea lui Cameron de a organiza referendum pentru ieşirea ţării sale din UE dacă nu se acordă noi privilegii Marii Britanii, excepţii notabile de la multe dintre legislaţiile majore obligatorii la nivelul UE.

Avertisment repetat acum câteva zile, după victoria conservatorilor în alegerile din UE, solicitând negocieri urgente cu cei de la Bruxelles. Şi care, uluitor, a primit un răspuns ferm de la Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene:  vreţi negocieri, foarte bine, dar vom discuta nu înainte de referendum, ci după...organizaţi-l cât mai rapid, acum, nu în 2017 cum era prevăzut iniţial, vedem ce iese, pe ce baze discutăm, vă aşteptăm cu plăcere.

S-a schimbat ceva esenţial. A început să se simtă o coloană vertebrală la nivelul deciziei comunitare, să sperăm din ce în ce mai puţin dependentă la presiunile capitalelor, dar şi prezervând astfel mai eficient interesele financiare, economice, sociale superioare, cele ale pieţelor comune – Schengen şi Euro. Există voci la Bruxelles (şi nu puţine, venind chiar din zone de presiune şi influenţă) care spun că este urgentă nevoie de o revizurire a Tratatelor pentru a introduce atât  o foarte necesară „exit clause”, dar şi, eventual, pentru a modifica şi a face cât mai restrictive regulile de intrare în zonele Schengen şi Euro, dar şi continuarea unor programe care să întărească guvernarea europeană – de la e-governance la Uniunea Europeană a Energiei, de la noua politică de azil şi acţiune în zona imigraţiei ilegale până la protecţia fondurilor comunitare, totul în speranţa unor evoluţii economice spectaculoase rezultate din apariţia într-un viitor apropiat a zonei de liber-schimb cu SUA.

Până atunci însă, în două săptămâni, chiar urmează falimentul Greciei, cel de atâta ori anunţat şi mereu evitat în ultima secundă?

Dacă se va întâmpla, suntem în proximitatea epicentrului a ceea ce ar putea fi una dintre marile zone de turbulenţe şi nelinişti ale Europei şi lumii întregi. Poziţia noastră oficială? Cum o ştiţi, adică ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Triada celebră: nu văd, nu aud, nu vorbesc...chiar aşa, de ce ne-ar interesa?