Europa doctrinei supravieţuirii

Suntem acum exact într-un moment în care istoria îşi schimbă ciclul şi intră pe următoarea spirală de evoluţie. Moment de cumpănă şi, în acelaşi timp, pentru cei care vor reuşi supravieţuirea, plin de toate promisiunile şi speranţele. Numai că, din păcate, pentru a se restarta, sistemul trebuie să treacă prin faza unei depresiuni severe care să ducă la prăbuşirea mecanismelor care-l menţin acum încă pe linia de plutire.

Şi, în subsidiar, consecinţă logică, a multora dintre actorii scenelor puterii, mai mult sau mai puţin vizibile.

Semnul timpului îl reprezintă apariţia, ciclic regăsibilă în toate momentele de criză maximală, a întrebării de spuravieţuire: cine ne salvează? Un Mesia, o idee de geniu, un plan operaţional la dimensiuni cel puţin continentale? O combinaţie între toate astea? Perfect, dar pe banii cui?  

Exact acestea au fost întrebările puse imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, iar cele două răspunsuri majore au fost doctrinare. Ambele impuse ca formule de supravieţuire în cele două părţi de Europă rezultate din teribil de imorala, dar perfect eficienta împărţire decisă la Ialta.
   

Două doctrine, două lumi, două sisteme de putere generate în speranţa că vor dăinui şi că, mai departe, vor genera un impuls decisiv pentru o nouă ordine internaţională, un nou echilibru, bazat pe dubla temelie a forţei econonice şi pe cea a armelor. Considerate istorie, ele revin acum în actualitate pentru că se turează pentru viteza de croazieră motoarele celor două centre de putere ce se vor afla, foarte curând, din nou, în situaţie de confruntare directă. Dacă acceptaţi ideea că suntem într-adevăr în etapa de schimbare de ciclu istoric, atunci trebuie rememorate frazele-cheie ale celor două doctrine ale dominaţiei generatoare de sfere de influenţa şi organizaţii politico-economico-militare care să le apere.  

Martie 1947, DoctrinaTruman

Statele Unite trebuie să susţină popoarele libere care rezistă tentativelor de aservire încercate de minorităţi armate sau presiunilor venite din exterior... Ajutorul nostru trebuie să fie în principal o susţinere economică şi financiară...Fiecare naţiune se găseşte de acum înainte în faţa unei alegeri între două moduri de viaţă opuse. Unul se bazează pe voinţa majorităţii şi este caracterizat de instituţii libere, un guvern reprezentativ,alegeri libere, garanţii care să asigure libertatea individuală, libertatea cuvântului şi religiei şi absenţa oricărei opresiuni politice. Celălalt sistem se bazează pe voinţa unei minorităţi impuse prin forţă majorităţii. Se sprijină pe teroare şi represiune, pe o presă şi un radio controlate, alegeri trucate şi anihilarea libertăţilor personale...Bazele regimurilor totalitare sunt hrănite de mizerie şi sărăcie. Ele se multiplicăm pe terenul arid al sărăciei şi dezordinii sociale. Atung dezvoltarea maximă atunci când dispare speranţa unei vieţi mai bune. Avem datoria să menţinem în viaţă această speranţă. Popoarele lumii libere aşteaptă ca noi să le ajutăm să-şi salvgardeze libertăţile...

Septembrie 1947, Raportul Jdanov

Scopul pe care şi-l propune noul curs expansionist al SUA constă în stabilirea dominaţiei mondiale a imperialismului american. Acest nou curs vizează consolidarea situaţiei de monopol a SUA...apărută după dispariţia celor doi mari concurenţi ai săi, Germania şi Japonia şi prin slăbirea partenerilor capitalişti ai SUA: Marea Britanie şi Franţa...Comuniştii trebuie să fie forţa conducătoare care să grupeze toate elementele antifasciste care-şi doresc libertatea şi sunt gata să lupte împotriva noilor planuriu ale expansioniştilor americani în intenţia lor a îngenunchea Europa.  

Cât de aproape suntem să auzim exact aceleaşi argumente în logica a ceea ce este deja un nou Război Rece şi care se desfăşoară – absolut deloc întâmplător – pe aceleaşi frontiere istorice ale sărăciei europene, axa ţărilor sudului, combinată cu cu cea a ţărilor sud-estului continentului şi, evident, a Balcanilor?  

Foarte aproape. Foarte, foarte aproape căci mesajele citate se adresau unei realităţi de ruptură în Europa postbelică absolut similară cu cea de acum: postcriză şi aflată sub ameninţarea creşterii incontrolabile a fenomenului sărăciei endemice şi creşterii dramatice a disparităţilor Est-Vest şi Nord-Sud. Dar şi, exact ca atunci, în contextul ridicării stângii în Grecia (prioritatea esenţială pentru Truman) dar şi în Italia, Franţa, Turcia, iar doctrina Truman a generat Planul Marshall care a prespupus ca, având siguranţa ajutorului american, ţări precum Franţa, Belgia sau Italia scot imediat din guvernele respective miniştri comunişti... replica rusească fiind crearea Komnternului, apoi Blocada Berlinului care oficializează Primul Război Rece.  Teama de atunci a americanilor era că sudul sărac al Europei avea să alunece rapid în tentaţia unei stângi care avea încă aura luptătorului dedicat şi eroic împotriva Germaniei naziste. Iar acum, aceeaşi linie de sud poate crea probleme enorme unei drepte europene ultra-conservatoare în ţări care se pot alătura mişcării demarate în Grecia: Spania şi Italia pe extremea stângă, Franţa pe extrema-dreaptă, dar cu un mesaj comun de refuz al unei politici impuse de Bruxelles. Plus o previzibilă problemă, nu neaprat politică în primul rând, ci de gestionare socială a nemulţumirilor şi dramelor provocate de sărăcia din România şi Bulgaria.  

Arhitectura bunăstării Occidentului european s-a bazat exclusiv pe aplicarea doctrinei Truman şi intrarea în acţiune a imensului şut înainainte reprezentat de banii din Planul Marshall. De partea cealaltă, sub presiunea armelor, timp de peste jumătate de secol, sistemul sovietic a reuşit să reziste, pe contra-perfomanţă economică dar pe planificarea foametei, lipsurilor şi restriştilor ce se adânceau continuu pentru a permite sistemului cheluielile enorme pentru apărare....La ora actuală, în formula respectivă, istoria nu se poate întoarce pe acelaşi palier. Americanii nu mai au nici banii, dar nici voinţa politică de a mai susţine un asemenea joc gigantic de salvare a unor economii falimentare (din ţările care-i înjură tradiţional cel mai tare).

Ruşii nu mai au bani decât pentru a se salva eventual pe ei, trecând deja la programe de austeritate care vor lovi curând pături largi ale populaţiei.  

Contextul este dramatic pentru că, vizibil, tehnic uşor de confirmat, cei direct interesaţi, adică europenii, nu au banii pentru a continua, la scară continentală, adică la nivelul UE în formula sa actuală, un plan general de salvare. Poate un plan de relansare dacă, printr-un miracol al lui Dumnezeu, Comisia Europeană a domnului Juncker descoperă soluţia ”plecare din punctul zero”. Adică banii promişi pentru marile proiecte să circule dar să fie blocat procesul celălalt, de adâncire în criză şi probleme sociale explozive a ţărilor problemă. Nu se poate, iar de asta profită, exact ca înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, tot setul de politicieni ai extremelor (dreapta-stânga, chiar nu contează) care vin cu teoria criticilor severe. Cu cât mai severe, cu atât mai aducătoare de voturi căci, în absenţa soluţiilor individuale şi colective, ce poate fi mai distractiv decât să înjuri conspiraţia ocultei mondiale? Problema enormă este că, în acest moment de schimbare a jocurilor profunde, rămân puţine posibilităţi, din ce în ce mai puţine posibilităţi de resetare altele decât cele conflictuale. Teama analiştilor este provocată de viteza cu care au fost ultate evenimente sau proiecte ca cele de care aminteam mai înainte, iar oamenii, după ce au aplaudat căderea comunismului şi au clamat fomula de putere UE-NATO ca singura dătătoare de speranţă în spaţiul european, sunt acum gata să dea foc şi sistemului ăsta, odată cu legăturile atlantice. Rămânâd singuri, reveniţi la complicata şi sângeroasa arhitectură a statelor-naţiune din Europa, în aşteptarea mereu aproapei încleştări cu Rusia post-imperială, disperată şi din ce în ce mai agresivă.  

Mai rămâne, e adevărat, speranţa că Europa, în această formulă politică şi decizională de acum, îşi va putea ajunge sieşi, limitând oarecum pierderile asumate în nebneasca aventură de solidaritate cu orice preţ cu băncile gestionate dezastruos în lipsa oricărui control politic tocmai în ţările unde nivelul de trai scade şi şomajul atinge cote incredibile, acum tot atâtea sisteme naţionale în stare de faliment. Se încearcă, cu disperare, implantarea acestei doctrine a supravieţuirii şi 2015 este anul în care se va confirma firava speranţă sau, dimpotrivă, vocile refuzului vor fi prioritare. De-abia atunci (şi doar atunci), vom înţelege preţul teribil de a rămâne singuri, noi cu noi, din ce în ce mai puţini, din ce în ce mai ne-europeni şi nu doar pe evidentele considerente demografice de acum.