Decizia nu este în niciun fel o noutate în jurisprudenţa instanţelor europene. CEDO, instanţa Consiliului Europei, a recunoscut încă din 2004 (Leyla Şahin v. Turcia) dreptul statelor de a interzice purtarea veşmintelor religioase în instituţiile publice, iar decizii subsecvente au reconfirmat marja de apreciere a statelor în această privinţă. De altfel, este bine cunoscut că atunci când două libertăţi sau drepturi vin în conflict, în general libertatea sau dreptul mai „liberal” are mai mereu câştig de cauză.

Cu toate acestea, dezbaterea asupra interzicerii din spaţiul public a hijabului, burka şi a celorlalte haine tradiţionale sau religioase islamice este abia la început. Pentru mine, interzicerea acestora creează o dilemă normativă din perspectiva libertăţii femeii de a decide asupra propriului corp. Pe de o parte, unii liberali argumentează că acestea reprezintă „un simbol al represiunii femeii”, aşa cum a afirmat Bernard Accoyer, preşedintele Adunării Naţionale a Franţei, iar interdicţia nu face decât să emancipeze femeia de sub constrângerile unui sistem religios opresiv, care subjugă femeia şi o limitează la un statut inferior în societate. Pe de altă parte, opozanţii interzicerii hainelor islamice afirmă că interdicţia în sine reprezintă o formă de opresiune împotriva femeii, care astfel nu mai are voie să decidă cum să arate în spaţiul public şi îi este practic interzis dreptul de expresie a libertăţii de conştiinţă prin veşmintele cu simbolistică religioasă. Ambele poziţii pot fi considerate, într-o anumită măsură, valide în sistemul normativ occidental, iar în acest articol am să arată că dilema cauzată de acest clivaj este insurmontabilă pentru un progresist.

În cursul său din aprilie 1978 de la Collège de France, Michel Foucault a dezvoltat conceptul de bioputere, care ne poate ajuta să înţelegem mai bine fenomenul interzicerii veşmintelor islamice. Bioputerea este o „tehnologie a puterii” prin care statele realizează controlul populaţiei prin practici sociale de disciplinare a indivizilor, toate realizate prin reguli sociale, proceduri şi instituţii sociale. Aceste reguli, proceduri şi instituţii formează ceea ce se numeşte un „regim de bioputere” şi care reconfigurează spaţiul pe care îl ocupă. În cazul interzicerii veşmintelor islamice din Europa occidentală, avem de-a face tocmai cu un conflict între două astfel de regimuri de bioputere, un regim islamic şi un altul secularist. Co-existenţa a două regimuri de bioputere în acelaşi spaţiu geografic şi politic este o imposibilitate pe termen lung, clivajul fiind imposibil de evitat, în special atunci când principiile directoare ale acestora sunt profund diferite. Chiar şi aşa, asta nu uşurează cu nimic dilema.

În primul rând, avem regimul secularist, care se bazează pe o înţelegere particulară a noţiunilor de alegere şi agenţă şi care, în consecinţă, oferă un anumit statut femeii în societate, care defineşte feminitatea în termeni de independenţă şi a primatului individualităţii. În sensul acesta, silogismul secular postulează că nicio femeie cu liber arbitru nu ar accepta să poarte hijabul sau vălul islamic pentru că este opresiv faţă de femeie, aşadar femeia care poartă hijabul nu are liberul arbitru de a decide şi deci trebuie emancipată de sub opresiune. Cu toate acestea, nu ar trebui să presupunem că în regimul de bioputere secular femeia e cu adevărat liberă, ci doar că constrângerea socială asupra femeii se realizează în alte moduri, mai subtile. Societatea secularizată impune în continuare femeii un model de comportament public, de aspect fizic şi chiar de preferinţe economice, sociale, de cum să-şi trăiască viaţa. Autonomia individuală nu e cu adevărat autonomie în sens emancipatoriu.

Este oare acceptabil să dezbrăcăm femeia musulmană doar pentru a o forţa să se îmbrace ca o femeie secularizată?

În al doilea rând, regimul de bioputere islamic se bazează şi el pe o anumită înţelegere a alegerii şi defineşte rolul femeii în societate şi familie conform unor normative religioase, definind feminitatea în termenii primatului colectivităţii (a familiei, comunităţii). Femeia are un statut diferit în diferitele variaţiuni ale islamului, dar accentul este mereu pus pe colectivitate şi pe responsabilitatea femeii faţă de familie şi normele religioase de comportare. Normele islamice definesc şi ele cum trebuie să arate şi cum să se comporte femeia în public, chiar dacă diferit de modelul secularist occidental. Diferenţa constă, în mare, în nivelul de autonomie al femeii în familie şi societate. În regimul islamic, femeia este un subiect al suveranităţii colectivităţii, ceea ce în ochii multor europeni este o formă de opresiune mult mai dură decât guvernamentalitatea subtilă. Cu toate acestea, forma de control social islamic, deşi mult mai vizbil şi direct, are acelaşi rol ca şi cel secular.

Aici apare dilema! Secularismul dezbracă femeia până la lenjerie, iar islamul o îmbracă până la cap. Dacă recunoaştem că regimul secular nu este cu adevărat emancipatoriu, mai este acceptabil să susţinem interzicerea hainelor islamice? Unii probabil ar considera că regimul secularist este superior regimului islamic. Alţii ar putea merge mai departe pe linia imposibilităţii coexistenţei în acelaşi spaţiu a două regimuri de bioputere. În final, câţiva ar putea face apel la dezideratul liberal de separaţie a sferei private de cea publică şi a limitării religiei la sfera privată. Totuşi, niciunul dintre acestea nu pare suficient de persuasiv. Este oare acceptabil să dezbrăcăm femeia musulmană doar pentru a o forţa să se îmbrace ca o femeie secularizată?