Despre suferinţele copiilor care cresc departe de părinţi. INTERVIU cu Simona Le Roy, expert în educaţie parentală

Simona Le Roy, la standul României de la Euro 2016, Paris

După Revoluţie, mulţi, foarte mulţi români au plecat în Occident în căutarea unei vieţi mai bune. Pentru ei şi, mai ales, pentru copiii lor. Un fenomen de masă, care are şi victime. Chiar aceşti copii, mulţi dintre ei rămaşi în ţară, în grija rudelor. Părintele de departe, o fantomă electronică care trimite cadouri, devine o sursă de mare suferinţă.

Fenomenul numit Orfanii albi şi sindromul Italia (o formă severă de depresie), sunt de mai mulţi ani bine cunoscute. În spatele acestor terminologii, o imensă suferinţă: aceea a unor copii şi ai unor părinţi despărţiţi de mii de kilometri. În faţa unui adevărat val de depresie şi sinucideri în rândul copiilor, autorităţile române au demarat proiecte şi au stabilit planuri de acţiune concrete. Diaspora română s-a mobilizat şi ea. După proiectul „Te iubeşte mama“, iniţiat de diaspora din Italia, noi iniţiative au apărut şi în Franţa, unde antropologul şi expertul în educaţie parentală Simona Le Roy oferă consultantă părinţilor şi organizează regulat ateliere de educaţie parentală.

Simona este autoare a metodei PAF (Parteneriat împotriva fricilor), disponibilă în franceză, româna şi engleză, o metodă parentală în patru paşi care permite depăşirea fricilor şi transformarea lor într-un motor pentru dezvoltarea creativităţii şi inteligenţei copilului. De asemenea, este autoarea mai multor poveşti. Personajele sale, monstruleţul Hupi, păpuşa Nedee, hamsteraşul Komyak, Noshika nepoţica bunicii noapte, îi învaţă pe copii cum să-şi folosească talentele pentru a deveni şi ei eroi.

Ciprian Apetrei: Simona, cum ai ajuns să te interesezi de acest domeniu?

Simona Le Roy: Lucrând foarte mulţi ani benevol în asociaţiile de sprijinire ale românilor, am fost în mod constant în contact cu părinţi ai căror copii se aflau în ţară. Părinţi care trăiau în mod dureros această despărţire şi care fie căutau soluţii pentru a-şi aduce copiii în Franţa fie metode de a preveni dificultăţile pe care absenţa lor ar putea-o avea pentru copil.

Care este situaţia părinţilor de origine română din Franţa nevoiţi să-şi lase copiii în ţară?
Numărul emigranţilor români, care vin în Franţa fără un contract de muncă, este net inferior celui din Italia sau Spania. Indiscutabil nu avem în Franţa aceleaşi situaţii pe care le putem observa de exemplu în Italia unde românii emigrează masiv şi unde foarte mulţi dintre ei lucrează ani întregi la negru. În cele mai multe cazuri, după unul-maxim trei ani dificili, emigranţii români veniţi în Franţa obţin un contract de muncă legal şi reuşesc destul de rapid să-şi aducă aici şi familia şi copiii.

Părintele care îşi imaginează că e suficient să îşi crească bine copiii personali se înşală. Indiferent cum îşi va creşte copiii, în viitor aceştia se vor împlini doar în mijlocul societăţii. 

Rolul nostru, al diasporei, este de a-i sprijini în perioada de tranziţie şi a-i susţine în momentele dificile ale instalării copiilor în Franţa. În primele luni în Franţa, mulţi părinţi trăiesc izolaţi din punct de vedere social şi afectiv, sunt lipsiţi de posibilitatea de a avea alături persoane de încredere care îi pot îndruma şi încuraja. Peste toate acestea se suprapun sentimente şi emoţii extrem de complexe şi puternice: tristeţe, frustrare, mâhnire, vinovăţie faţă de copilul şi rudele lăsate acasă, neputinţă. Toate acestea pot duce spre forme grave de anxietate şi depresie. Faptul că părinţii sunt adulţi nu însemna că nu trec prin momente de extremă fragilitate. Nu înseamnă că vor găsi automat cele mai bune şi mai eficiente metode de a face faţa unor situaţii extrem de dificile atât din punct de vedere afectiv cât şi financiar.

Când reuşesc să-şi aducă copiii, intervin alte probleme: impactul ruperii de un mediu familiar copilului, distanţă de bunici şi rude, un alt sistem şcolar, dar mai ales întregul bagaj de frustrări, tristeţi şi furii pe care copilul l-a acumulat cât a fost lăsat în ţară.

Ce face diaspora română din Franţa pentru aceşti părinţi?
Din păcate, şi aici mă refer în primul rând la mine, prea puţin din ceea ce ar trebui să facem. Un plan de acţiune coerent ar fi acela în care am oferi părinţilor informaţii complete privind drepturile lor în Franţa şi posibilităţile pe care le au pentru a-i aduce pe copii aici, consultanţă în toate demersurile. Un plan coerent ar prevede sprijin psihologic şi psihopedagogic gratuit, pentru părinţi, dar şi pentru copii. Facilitarea comunicării cu copiii prin furnizarea de acces la skype sau alte reţele de comunicare audiovizuală. Informaţii, consultanţă şi sprijin pentru integrarea reuşită a copiilor în Franţa. Lista poate continua.

Faptul că părinţii sunt adulţi nu însemna că nu trec prin momente de extremă fragilitate.

Pentru moment ceea ce am reuşit să facem sunt atelierele de educaţie parentală, care sunt gratuite şi pe care le organizez eu. Alţi membri ai diasporei oferă punctual informaţii, îndrumări şi sprijin părinţilor şi copiilor aflaţi în dificultate. Mai multe site-uri ale membrilor diasporei oferă informaţii privind şcolarizarea copiilor, medicii, psihologii şi avocaţii care îi pot ajuta pe părinţi. Dar nu putem spune că avem un plan coerent, complet care să acopere total dificultăţile şi nevoile părinţilor şi copiilor.

Planurile noastre de viitor sunt multe, dar voluntariatul îşi are limitele lui: în primul rând limite de timp şi în al doilea rând de posibilitate de a mobiliza pe termen lung oameni care să dispună de competenţe în domenii foarte variante. Dar, chiar dacă avansăm lent, nu ne oprim. Şi atât timp cât fiecare membru al disaporei face ceva, oricât de puţin ar părea acel ceva, avansăm.

Problema orfanilor albi şi a părinţilor români aflaţi în dificultate nu este o problemă doar a diasporei. Ce fac autorităţile române?
Eficienţa unui plan de acţiune nu poate fi determinată de un singur factor: în cazul nostru acţiunea diasporei. Indiscutabil avem nevoie de ajutorul autorităţilor din România. În ţară s-au făcut paşi importanţi pentru studierea acestor fenomene, mediatizarea lor şi crearea unor structuri şi mecanisme care să diminueze impactul negativ al distanţei dintre părinţi şi copii şi să le faciliteze accesul la educaţie, sănătate şi asistenţă socială. Rolul autorităţilor este foarte important, dar nu determinant! Reuşita depinde şi de societatea civilă, de şcoală şi de noi toţi, locuitori ai României sau membri ai diasporei. Din punct de vedere moral suntem toţi oarecum responsabili de buna dezvoltare a acestor copii. Copiii aceştia sunt viitorul României. Şi dacă responsabilitatea morală pentru aceşti copii nu poate părea evidentă pentru mulţi, măcar argumentele de ordin pragmatic şi economic ar trebui să-i determine să iasă din postura celui care nu vrea să ştie nimic, nu vrea să facă nimic. Părintele care îşi imaginează că e suficient să îşi crească bine copiii personali se înşală. Indiferent cum îşi va creşte copiii, în viitor aceştia se vor împlini doar în mijlocul societăţii, ca membri ai acelei societăţi, nu ca ermiţi într-o văgăună pustie.

Nimeni nu poate fi împlinit într-o societate bolnavă. Şi dacă acum nu facem nimic pentru copiii cu părinţii aflaţi în străinătate, riscul este enorm ca în viitor societatea românească să fie una cu traume importante.

Revenind la ceea ce faci tu, consultanţă psihopedagogică şi consiliere, ce pot afla părinţii la dezbaterile şi atelierele pe care le organizezi?
În primul rând, părinţii pot să îşi împărtăşească dificultăţile prin care au trecut sau trec şi în acelaşi timp metodele, reţetele care au funcţionat bine în cazul lor. La aceste reuniuni află metode educative practice, care să îi ajute să „mobileze“ absenţa în aşa fel încât să reducă la minimum impactul negativ pe care aceasta l-ar putea avea asupra întregii familii. La dezbaterile pe care le organizez, părinţii află cum să pregătească plecarea de acasă, ce metode să aplice cât sunt în străinătate pentru a menţine o legătură afectivă sănătoasă cu copilul, cum să folosească momentele revederii pentru a întări şi armoniza relaţia cu acesta. De asemenea, le propun strategii care să le permită să se integreze rapid în Franţa şi să rezolve într-un mod pozitiv problemele lor de natură afectivă.

Şi da, unul dintre cele mai importante roluri pe care le am este acela de a-i scoate de sub tirania autoculpabilizării şi depresiei. De a le demonstra în mod practic ca sunt părinţi buni. Şi că se pot îndoi de multe lucruri, dar nu de capacitatea lor de a sta drept şi a merge înainte pentru viitorul copiilor lor.

Care sunt cele mai importante sfaturi pe care le dai părinţilor?
Primul şi cel mai important este regularitatea în comunicarea cu copilul. Dacă copilul este sunat în fiecare săptămână în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, el nu mai este prizonierul unei aşteptări incerte. Regularitatea îi dă un oarecare confort mintal.

Al doilea sfat este acela de a nu se mărgini doar la cuvinte şi la un singur canal de comunicare destinat urechilor copilului. Copilul are nevoie să vadă, să atingă. Copilul are nevoie de lucruri tangibile, de materializări palpabile ale iubirii părinteşti. De un obiect pe care el poate să-l ţină în mână, pe care el poate să-l strângă la piept în momenetele de incertiudine; un lănţişor cu cruciuliţa, un ursuleţ de pluş, fotografia mamei, o vedere trimisă de părinţi din oraşul în care lucrează etc.

Strategia de demonizare a părinţilor, de culpabilizare a lor nu este strategia cea mai potrivită.

Şi al treilea sfat este acela de a nu uita nicio clipă că şi copilul are nevoie să facă gesturi de iubire. Copilul poate fi ajutat să-i trimită mamei o floricică presată, un desen. De asemenea el poate fi ajutat să meargă la biserică şi să aprindă o lumânare pentru părintele aflat la distanţă. 

Pentru că ai vorbit de obiecte, sunt cadourile un mod privilegiat de a comunica cu copilul?
Este foarte important modul în care părintele gestionează cadourile. Mulţi părinţi au tendinţa să reverse asupra copiilor rămaşi acasă un adevărat potop de cadouri şi bani. La început cadourile şi banii sunt un pod între părinţi şi copii, dar în timp podul devine zid... Zid înalt şi rece pe care părintele îl trece cu inima strânsă pentru a cumpăra un surâs, o strângere de mână, două vorbe de alint. Niciun gest, niciun sentiment nu mai este gratuit. Cu timpul iubirea se mercantilizează. Copilul învaţă să îşi depoziteze sentimentele la loc sigur, în obiecte. Construieşte cu acestea un paravan după care îşi ascunde suferinţă. Părintele se simte folosit, un Moş Crăciun singuratic, condamnat să râdă, să dăruiască şi să nu ceară nimic în schimb.

Desigur părintele poate şi trebuie să-i ofere cadouri copilului. Dar nicio clipă „Te iubesc“ să nu devină „Ţi-am trimis bani şi jucării”. Nicio clipă cadourile să nu devină modul privilegiat, sau chiar exclusiv al părintelui de a relaţiona cu copilul.

Ce ar trebui să facă părintele înainte să plece din ţară?
Înainte de a pleca este vital ca părintele să verifice fiabilitatea persoanei în grija căreia lasă copilul. În cazul în care copilul este lăsat unui alt membru al familiei, să anunţe autorităţile competente. Părintele trebuie să-i explice copilului unde şi pentru cât timp pleacă. Să-i explice fără lacrimi, acuze, jale, poveşti cu sacrificii de ce pleacă. Să găsească ceva optimist, pozitiv care va aduce în viaţa lor aceasta plecare. E bine, de asemenea, ca părintele să-i ofere copilului un obiect mic pe care acesta îl poate purta tot timpul asupra lui. Să îi lase copilului un număr de telefon sau o adresă poştală, unde acesta îl poate oricând contacta pe părinte.

Părintele trebuie să evite mercantilizarea iubirii, şi să nu ofere cadouri prea multe, prea scumpe şi o pungă de bani în loc de te iubesc.

Ce ar trebui să facă părintele cât timp este plecat din ţară?
În primul rând, să sune regulat copilul, în măsura posibilului în aceeaşi zi a săptămânii. Mesajele părintelui să fie pozitive, optimiste. Să evite să-şi inunde copilul cu lacrimi şi jale sau să treacă la reglări de conturi şi comportamente. Este bine ca părintele să-i trimită regulat copilului fotografii şi vederi din oraşul în care se află şi să-i ceară copilului să-i trimită desene sau flori presate, sau alte obiecte simbolice pe care acesta le poate realiza.

Când revine în ţară, este bine ca părintele să arate copilului, într-o formă în care el o poate înţelege, ce au reuşit ei, echipa părinte-copil să facă împreună. Câte scrisori şi-au scris, cât de bine copilul a îngrijit florile mamei, ce note bune a luat etc. Orice lucru care valorizează, care pune într-o lumină pozitivă copilul şi părintele.

Care sunt atitudinile pe care părintele aflat la distanţă trebuie să le evite?
Cum spuneam ceva mai devreme, părintele trebuie să evite mercantilizarea iubirii, şi să nu ofere cadouri prea multe, prea scumpe şi o pungă de bani în loc de te iubesc. Toxic pentru relaţia cu copilul poate fi şi depresia afişată, sau o aparentă răceală, atitudinile extreme: sau numai dragoste sau numai critică, reglarea conturilor şi distribuirea pedepselor prin telefon, neregularitate în comunicarea cu copilul, ameninţările şi prezentarea absenţei ca pe o pedeapsă.

Dacă ar fi să realizezi un atelier ai cărui invitaţi să fie autorităţile române, care ar fi cererile, criticile sau sfaturile tale?

Nu sunt deţinătoarea unui adevăr absolut şi universal, dar de aici de unde văd eu lucrurile, strategia de demonizare a părinţilor, de culpabilizare a lor nu este strategia cea mai potrivită. În relaţia părinte-copil, nu există doar o singură victimă. Sunt două victime, două fragilităţi. Şi scopul nostru, aşa cum îl văd eu, este acela de a salva şi întări podul afectiv ce leagă părintele de copil.

Autorităţile române pot crea structuri, ne pot ajuta cu specialişti şi un cadru legislativ adecvat, cu finanţări. Suferinţa însă nu poate fi eradicată printr-un decret prezidenţial. Schimbarea în bine nu apare brusc, de undeva de sus, ca soarele dimineaţa, pocnindu-ne peste ochi cu iluminarea. Schimbarea stă în vorbele, gândurile şi acţiunile fiecăruia dintre noi. 

Dacă, în satul în care locuiesc, există copii ai căror părinţi sunt plecaţi, evident nu voi lua locul părinţilor şi nici nu-i voi stropşi cu mila mea. Dar ca profesor pot să-mi adaptez anumite metode ca să-i ajut să găsească în şcoală satisfacţii şi bucurii, ca preot pot să-i ajut să se roage pentru părinţii lor, ca simplu vecin pot să-i ajut cu un sfat blând atunci când fac o năzbâtie şi cu încurajări, atunci când au făcut ceva bun. Dacă am un calculator conectat la internet, pot să-l ajut pe copilul al cărui părinţi sunt plecaţi să-şi vadă părinţii via Skype. Dacă locuiesc în diaspora şi deţin informaţii care îi pot ajuta pe părinţi, distribui acele informaţii. Iar în vorbe de încurajare, zâmbete şi puţină înţelegere şi sprijin, atâta vreme cât suntem oameni, toţi putem fi experţi!

Mai multe informaţii despre activitatea Simonei puteţi afla de pe site-ul: simonaleroy.com.