Dacă nu se va găsi urgent o soluţie, urmarea se va scrie cu sânge

Procesul BREXIT nu este numai profund toxic şi cu efecte efecte dramatice în cazul Marii Britanii şi UE. Poate deveni o tragedie la modul cel mai propriu deoarece, aşa cum era de aşteptat, ameninţă să atace structura statală a UK.

Cu foarte uşor de imaginat consecinţe tragice, la modul cel mai propriu, aşa cum se petrece de fiecare dată când cetăţenii unei ţări au în faţă alegeri imposibile şi profund conflictuale, conducându-le rapid spre distrugătoare şi cumplite războaie civile.

Din nefericire, acesta nu este nici un avertisment panicard, ci reflectă situaţia foarte serioasă care s-a redeschis în Irlanda de Nord aum două zile când organizaţia paramilitară reprezentativă a loialiştilor a declarat oficial că denunţă acordul politic care garantează stabilitatea în regiune în semn de protest faţă de modul în care guvernul Graţioasei sale Majestăţi nu reuşeşte în niciun fel să rezolve problema „frontierei nord-irlandeze“ din ceea ce ar trebui să fie acordul economic UK-UE post Brexit.

Good Friday Agreement

Semnat ca Acordul de la Belfast, textul a fost semnat vineri 10 aprilie 1998 între guvernele Marii Britaniei, Irlandei, reprezentanţii celor mai importante partide politice din Irlanda de Nord. A însemnat sfârşitul unei perioade de conflicte sângeroase între grupările paramilitare ale republicanilor şi loialiştilor. Tratatul (îl puteţi citi aici) marchează o reuşită extraordinară pentru momentul respectiv, arătând că poate exista o formulă de guvernare comună, cu reprezentare egală în toate zonele administraţiei, totul dublat de ceva absolut extraordinar şi aproape inimaginabil, adică începerea procesului complet de predare a armelor de către ambele părţi combatante.

Asta este construcţia care este pusă acum sub semnul întrebării (refuz să cred că procesul ar putea fi irevocabil) odată cu retragerea celor din Loyalist Communities Council, organizaţia umbrelă strâns legată de toate unităţile paramilitare pro britanice printre care se află nume celebre în perioada „Marilor Tulburări“: Ulster Volnteer Force, Ulster Defence association şi Red Hand Commando.

David Campbell, preşedintele LCC, a adresat o scrisoare premierul Boris Johnson informându-l despre starea de fapt şi adăugând că retragerea nu este definitivă (asta ar fi marcat începutul războiului civil), ci provizorie până când „protocolul privind Irlanda de Nord va fi înlocuit“. Adică, în traducere, prin acceptarea oficială că o frontieră va marca despărţirea între teritoriul Republicii Irlanda şi cel al UK.

Adică ceva inacceptabil pentru facţiunile politice republicane şi motivaţie oricând valabilă pentru remobilizarea unităţilor paramilitare republicane.

Exasperarea Comisiei Europene - care, altfel, a înghiţiy până acum toate trucurile inventate de britanici pentru a-şi crea avantaje de joc - de data asta a reacţionat neobişnuit de dur, acuzând guvernul britanic de încălcare a obligaţiilor post-Brexit asumate în mod oficial, anunţând unilateral, fără niciun fel de semnal prealabil, continuarea aşa numitei „perioade de graţie“ până în octombrie. Ceea ce înseamnă, spunea vicepreşedintele Comisiei M. Sefcovici, că UK încalcă pentru a doua oară legislaţia internaţională.

Pe plan local, poliţia încearcă să minimizeze importanţa evenimentelor, Simon Byrne, cel mai înalt gradat local, afirmând că „nu avem perspectiva unei reîntoarcerii la violenţe. Cu prudenţă, analizăm care ar fi termenii cei mai potriviţi ai unui răspuns din partea poliţiei sau nevoii de a ne schimba atitudinea în următoarele săptămâni... dar cel mai bine este ca totul să fie rezolvat de politicieni“.

Ar fi bine să fie aşa, dar cei care sunt familiarizaţi cu situaţia din Irlanda de Nord îşi aduc aminte, fără foarte multă plăcere, de prestaţia îndoielnică a poliţiei britanice în momentul Mariilor Tulburări şi de faptul că, timp de mult prea mult timp, estimările asupra situaţiei din terne au fost excesiv de optimiste, astfel încât, atunci când explozia a fost deosebit de intensă, a fost nevoie de trimiterea unităţilor armate, ceea ce a dus la adevărate masacre.

De aici şi teama absolut reală că lucrurile ar putea scăpa de sub control. Context în care este de salut poziţia foarte fermă, exprimată extrem de rapid, a Administrţiei Biden, prin vocea purtătorului de cuvânt Jen Paski. Chestionat în privinţa unei declaraţii anterioare a Preşedintelui Biden, care a spus că tratatul comercial UE-UK trebuie să conţină respectarea Acordului Good Friday, Paski a răspuns că Preşedintele îşi menţine integral afirmaţiile: „Acest Acord trebuie să constituie baza de pace, stabilitate şi prosperitate pentru întreaga populaţie din Irlanda de Nord... salutăm şi cooperarea dintre partenerii britanici şi irlandezi în cadrul Protocolului privind Irlanda de Nord şi recunoaşterea fermă veniră din partea celor două guverne în favoarea Acordului“.

Poziţie deocamdată neutră, în aşteptarea unei decizii care să fie anunţată de Comisie care a spus că, dacă britanii continuă tot aş, vor sesiza instanţele internaţionale pentru nerespectarea obligaţiilor. Dar, fiindcă e bine să apelăm şi la memoria documentelor, să vedem care era poziţia lui Joe Biden în septembrie anul trecut şi care, chiar cu mult mai precisă, era scrisoarea pe care comitetul de relaţii externe al Congresului american o adresa premierului Boris Johnson. Mi-a atras atenţia formularea folosită de Joe Biden: „Nu vom permite ca Acordul Good Friday care a adus pace în Irlanda de Nord să devină o victimă a BREXIT“.

Miezul dilemei rămâne însă integral neatins: cum poţi să ai, în acelaşi timp, o frontieră de tip clasic, „hard border“ sau să o desfiinţezi complet, totul parte a aceluiaşi tratat de supravieţuire în comun.

Are Joe Biden mijloacele de intervenţie pentru a impune o soluţie până când nu este prea târziu, asta însemnând că America are cum să revină în jocurile internaţionale?