Criza economică şi aritmetica oficială

"Nimeni nu poate încă vedea cum va fi viitorul. Ne aflăm cu toţii în întuneric". Christos Chryssopoulos, într-o carte-document-nonficţiune "Une lampe entre les dents" (înseamnă, foarte aproximativ, "O lanternă între dinţi") selecţionată de către juriul premiului pentru cel mai bun roman străin în Franţa, al Courrier International, deocamdată pentru lectură, descrie astfel, la final, starea actuală a Atenei.

O frază bancală, aparent, care nu descrie infernul lui Dante, ci infernul cotidian al unei ţări care mai trăieşte datorită perfuziei pe care i-o aplică, strict controlat şi aproape cu resentimente, troica (Uniunea Europeană, FMI, Banca Centrală Europeană). 120 de pagini doar în care scriitorul descrie o Atenă populată de cerşetori, de oameni ai străzii, de violenţă şi mizerie, nu pentru că aşa s-a vrut, ci pentru că doar astfel se mai poate trăi.

Lanterna dintre dinţi este lumina pe care oamenii străzii o folosesc aproape cu dexteritate pentru a scormoni în gunoaie: capacul lăzii de gunoi se sprijină de creştetul capului lor, mâinile scormonesc febril după mâncare, haine, băutură, dinţii îmbrăţişează într-un rictus aproape satanic lanterna, lumina. Eficacitate 100% pentru un gest care face parte din cotidianul grecilor. Al francezilor, mai nou. Al spaniolilor. S-ar putea ca în curând "tehnica" să devină obişnuită şi în România...suntem, nu-i aşa, o ţară care trăieşte asistată de FMI (parcă sună mai puţin dur decât troica...), şi chiar dacă economiştii anunţă o creştere economică de câteva procente, cine poate spune cu adevărat ce mizerii umane zac în spatele acestora? Ce suferinţe, ce sacrificii?

"La conscience de la crise a pris la forme d'une incapacité à rêver. 2+2=4. Cette austère invocation de la raison signifie plus l'impuissance, apparemment, que la connaissance de soi. L'écart par rapport à l'époque où l'on trouvait des slogans comme 'L'imagination au pouvoir' ou 'soyez réalistes, demandez l'impossible" est définitivement infranchissable. Nous vivons maintenant un temps où personne ne s'autorise à rêver d'autres scénarios que ceux permis par l'arithmétique officielle".

"Conştiinţa crizei a luat forma incapacităţii de a mai visa. 2+2=4. Această invocaţie austeră a raţiunii înseamnă mai mult neputinţă, se pare, decât o cunoaştere de sine. Diferenţa în raport cu epoca în care regăseam sloganuri gen 'Imaginaţia se află la putere' sau 'Fiţi realişti, cereţi imposibilul' este de acum înainte imposibil de trecut. Trăim vremuri în care nimeni nu îşi mai permite să trăiască alte scenarii decât cele permise de aritmetica oficială".

Eu nu cunosc ceva mai trist decât acest citat pentru a rezuma o stare de fapt: cea din Grecia, Cipru, Spania, Portugalia...Mâine cine ştie unde? Câtă răbdare mai are oare timpul cu noi? Am impresia că acum totul este doar o chestie de timp, de zile, de săptămâni. Criza economică ne înghite precum neantul, la diferite niveluri, pesimismul despre care vorbea Francis Fukuyama bate la uşă, trăim un secol extrem de tragic.

Ce se poate răspunde unui copil care se întreabă ce se va întâmpla cu el, dacă îl vor lua serviciile sociale în caz că părinţii îşi vor pierde locul de muncă? Ce poate răspunde un părinte unui copil care întreabă ce meserie să aleagă ca să fie sigur că va avea un loc de muncă?

Întrebarea se pune deja de la 12 ani şi demonstrează, ea, fragilitatea unei lumi pentru care nimeni nu era pregătit. Dacă pe vremuri se ştia că este bine să devii medic, avocat, inginer, jurnalist, profesor, astăzi singurul lucru care este sigur este că de fapt nimic nu este sigur şi că nimeni nu este la adăpost de Neant. Nici măcar Delia Velculescu, reprezentanta FMI în Cipru, after all. Presa grecească, www.newsit.gr, povesteşte că, în timpul negocierilor dintre Cipru şi troică, în martie trecut, asupra taxelor asupra depozitelor bancare, preşedintele Ciprului, Nikos Anastasiadis, furios, i-ar fi aruncat vorbele acestea: "Nu te mai suport, nu pot să negociez cu tine". Şi că, spun gurile rele, ar fi aruncat chiar cu un scaun spre ea...Adevărat sau nu, ce importanţă mai are?

Într-un articol, foarte reuşit, publicat de Luminiţa Voina-Răuţ pe site-ul Dilema Veche, dau peste un citat:

Oamenii au nevoie de ficţiune ca de aer. Viaţa asta e săracă şi mediocră, e plină de neprevăzut, de lucruri nu tocmai bune, dar mai ales e o viaţă finită. Aici intervine nevoia de altceva, de o altă viaţă, şi de încă una şi încă una. Cînd citim  uităm de noi şi devenim mai puternici, mai curajoşi sau, pur şi simplu, mai fericiţi.

Vreau să cred că pot, astfel, eu, să merg mai departe. dar ei, cei din cartea şi fotografiile lui Chryssopoulos, pot oare?