„Experimentul Syriza“ a eşuat lamentabil. Dar ecosocialismul european şi partidele sale?

Nu vă grăbiţi cu un răspuns categoric doar fiindcă Tsipras, revoluţionarul-simbol al stângii, a suferit cea mai categorică înfrângere imaginabilă, ajungând acum să guverneze doar cu sprijinul partidelor din opoziţie în speranţa de a salva ţara de la dezastru...

Syriza nu este decât una dintre piesele componente – mică, dar foarte vizibilă acum deoarece era să distrugă Grecia, ameninţând în acelaşi timp şi structura de rezistenţă a arhitecturii UE –  ale unui edificiu care construit pe temelia uneia dintre noile ideologii emergente ale Europei: ecosocialismul.

Pentru simplificare, este ideologia care stă la baza structurării actuale a mişcărilor de stânga şi extremă-stânga, a celei de-a Patra Internaţionale – Secretariatul Unificat. Foarte interesantă lista partidelor care se revendică de la această ideologie, unite sub sloganul „Verdele este acum ROŞU“ (de unde şi numele care li se dă de „roşii verzi“), cu convingerea că singura cale de evoluţie este o asociere reuşită între principiile ecologiei şi cele ale socialismului, propunând o „relectură creatoare a textelor lui Marx, Lenin, Troţki, dar şi a clasicilor mişcării ecologiste mondiale“. Principiul de bază este că ecologia este absolut şi total ireconciliabilă cu dezvoltarea capitalistă a societăţii şi că o restructurare fundamentală a valorilor sociale trebuie să premeargă orice discuţie tip „controlul consecinţelor schimbărilor climatice“.

În zona aceasta de eşichier politic european sunt grupate formaţiuni diverse, foarte vocale şi cu intenţii apropiate adesea de radical-anarhism: Partidul de Stânga, Noul Partid Anticapitalist, Stânga anticapitalistă (Franţa), Syriza (Grecia), Mişcarea de Stânga (Belgia), Podemos  şi Izquierda Unida (Spania), Sinistra, ecologia e liberta (Italia) şi Os Verdes şi Bloco de Esquerda (Portugalia), Alianţa stângii verzi nordice (Federaţie compusă din Partidul Alianţa de stânga din Finlanda, Partidul de stânga din Suedia, Mişcarea verzilor şi stângii din Islanda, Partidul socialist popular danez  şi Alianţa Roşu-Verde din Danemarca, Partidul socialist de stânga din Norvegia), Die Linke din Germania, unele dintre acestea membre ale Reţelei Ecosocialiste Internaţionale fondată în 2001.

Prima obiecţie posibilă: e vorba despre formaţiuni politice mici, puţin relevante în raport cu partide clasice, partidele mainstream, deci de ce ne-am ocupa de ele? Un prim răspuns îl dă ascensiunea Syriza în Grecia şi cea a Podemos în Spania... cu platforme politice conţinând revendicări similare. Acestea sunt interesante deoarece, pe fundal de criză, pot să convingă şi pot să pară că oferă soluţii la o stare de nemulţumire şi neîncredere în soluţiile oferite de structurile instituţionale de la Bruxelles. Caz în care mişcările respective se vor putea uni cu celelalte curente contestatare, populiste şi eurosceptice, din partea dreaptă extremă.

Asta este chiar posibil să se întâmple rapid atât timp cât, aşa cum nota un recent raport redactat de Fundaţia Bertelsmann:

...Există o varietate de motive pentru care există o respingere a UE. Cele mai importante dintre acestea sunt teama de a pierde identitatea naţională şi suveranitatea sau teama faţă de supra-reglementarea la nivelul UE prin transferul a prea multă putere către Bruxelles precum şi nivelul prea ridicat al contribuţiilor naţionale către Uniunea Europeană

Context în care trebuie evaluat impactul pe care-l poate avea în continuare mesajul super-populist, demagogic dar atât de atractiv în momente ca acesta de acum, de criză, dezorientare şi confuzie de valori. Vă rog să citiţi documentul major al ecosocialismului, cel din care s-au inspirat direct toate platformele politice ale partidelor care se revendică din acest curent de extremă-stângă şi care, într-o formă sau alta, ar putea fi folosit mai departe în situaţii de nelinişte şi dezordine politică, inclusiv în ţara noastră, propusă, după cum se aude, de un „partid al tinerilor competenţi şi patrioţi", după cum îmi spuneau nişte surse din Bruxelles. Este vorba despre moţiunea votată pe 15 decembrie 2013 în Spania şi pe care o puteţi accesa în România aici.  

Teza esenţială:

Europa se adânceşte într-o criză teribilă, mai ales în cazul ţărilor din sud care au cunoscut o explozie a nivelului lor de şomaj şi sărăcie, într-o proporţie care ne aminteşte de cele mai rele momente ale secolului al XX-lea. Comisia Europeană, guvernele neo-liberale şi social-democrate la putere din întreaga UE estimează că singurul mod de a ieşi din această criză este ca noi să revenim la un model economic bazat pe politicile de cerere şi ofertă. Suntem în dezacord cu această viziune productivistă: a produce pentru a produce, fără nicun fel de respect faţă de nevoile sociale, nici pentru consecinţele de mediu. Conducătorii europeni şi tehnocraţii de la Bruxelles, servind interesele financiare, sunt obsedaţi de un singur lucru: să repună în mişcare sistemul capitalist şi obiectivul său de creştere economică cu orice preţ.

Este, evident, criticat blocul de soluţii pe care-l oferă UE pentru ieşirea de criză, adică reîntoarcerea la exploatarea zăcămintelor fosile, dar şi, în mod egal, „marile proiecte multinaţionale în domeniul energiilor neconvenţionale - eolian, solar şi biomasă - cele care degradează peisajul, zonele agricole şi pădurile“. Atingând în acelaşi timp subiecte reale şi foarte dureroase precum şi construcţia unor noi centrale nucleare, dând exemplul Turcia, în plină zonă seismică.

„Stânga europeană este convinsă că emanciparea umană nu poate fi atinsă printr-o creştere economică nesfârşită", afirmând că „PIB-ul este departe de a fi un indicator al bunăstării“.

De aici şi definiţia ecosocialismului:

„transformarea socială şi ecologică... joncţiunea între ecologia anti-capitalistă şi mişcările de stânga anti-productiviste“...cu o economie în serviciul nevoilor sociale care să implice o refacere totală a sistemului de producţie vizând cei 4R „relocalizare, reindustrializare, reconversie industrială şi redistribuirea muncii“...

Cine, teoretic, nu ar fi de acord că avem nevoie de o asemnea lume a dreptăţii sociale, mai curată, re-echilibrată la nivelul tuturor eco-sistemelor? Problema, ca întotdeauna în asemenea cazuri, este că distanţa este enormă între deziderate, discurs şi realitate. Cu atât mai mare şi mai imposibil de depăşit cu cât programul politic (cel care va deveni program de guvernare) conţine numai afirmaţii generale sau/şi îndemnuri populiste fără şansă de a fi aplicate vreodată. Ceea ce va face, cum a fost cazul Greciei, să fie nevoie de măsuri de corecţie extrem de dure, de  măsuri economice şi soluţii financiare de susţinere bazate pe mecanismele de intervenţie ale acelui capitalism mereu cu un picior în groapă, în putrefacţie şi care trebuie înlocuit de o dictatură corectă a maselor populare.

Nu există, nu poate să existe o societate idilică precum cea imaginată odată de socialiştii utopici şi reluată acum, cu un populism perfect, în noul mesaj al stângii europene. Şi nu sunt deloc, absolut deloc convins că eşecul istoric al Syriza ar putea fi perceput ca o lecţie de incapacitate de a guverna. Mai degrabă cred că, folosind tehnica retoricii  trecutelor Internaţionale, se va spune că ce s-a întâmplat în Grecia nu reprezintă decât „un incident regretabil“ de parcurs şi că, în final, ineluctabil deoarece aşa o cere logica istoriei, vom vedea triumful noii societăţi socialiste, La început nedezvoltată, mizeră, dar cu perspectiva să devină multilateral dezvoltată, ca ultimă etapă în drumul spre comunism.

Că, pe drum, riscă să-şi omoare toţi pacienţii la experiment, asta a fost, rămâne şi va fi mereu o problemă secundară deoarece, se pare, proşti să creadă se vor găsi mereu. Şi atunci de ce să nu continue experimentul?