Cine ne trece prin Infernul Generalului Iarnă

În mod paradoxal, imaginea aleasă pentru coperta unei publicaţii aparte, redă o situaţie pe care o trăim de când ne mirăm de forţa generalului Iarnă, cea exercitată asupra celor care vor să ne treacă peste lacul imagologic al Infernului posibil în absenţa mentalităţii de învingător. Înlocuită triumfalist, cu sintagma "comanda unică".

Pictura inserată mai sus, realizată de Eugène Delacroix, în 1822, este probabil cea mai bună imagine a modului în care suntem nevoiţi să vieţuim, într-o societate marcată de neîncredere, amărăciune, lipsă de speranţă, disperare, dar şi de spectacole publice transmise live, în care totul pare a fi sub control, inclusiv vântul, viscolul, ninsoarea...

Aceeaşi imagine constituie coperta noului număr al unei publicaţii independente de cultură şi informare, ai cărei membri fondatori, la formatul nou, sunt Ion Mazere, Gheorghe Indre şi Gheorghe Văduva.

Ei bine, Ion Mazere, la locuinţa căruia am ajuns printre nămeţii ce mai sfidează buldogii metalici ai Primăriei Capitalei, a împlinit frumoasa vârstă de 90 de ani. Un nonagenar anonim, pentru unii. Cu o modestie exemplară, pentru alţii. 

Dar tocmai pentru că îşi ştie locul şi rostul, în comunitatea care îi preţuieşte strădania de a afirma adevăruri ignorate, colonelul în rezervă Ion Mazere a iniţiat revista Gândul anonimului.

La aniversarea sa, una pregătită de energica sa soţie, Maria, au venit conaţionali care pun preţ pe cuvântul dat, pe cel bine scris, pe acela care exprimă un gând luminos, o stare de spirit trăită şi de alţi semeni, dar redată cu har doar de cei hirotonisiţi cu forţa de a reinterpreta lumea de azi. 

Am privit cu atenţie pe cei care au dorit să treacă pragul casei familiei Ion şi Maria Mazere, la frumoasa aniversare.

Ioan Bălăei, general în rezervă, cu trei stele, un compatriot care nu se uită la trecut cu mânie, ci cu o detaşare de om liber de orice spaime, având acum drept arme doar ironia bine ţintită şi confesiunea suprinzătoare, precum următoarea mărturisire:

"Odată, în pădure, căutând ciuperci am găsit sub stratul de frunze uscate o scândură, dintr-o cruce de mormânt, pe care se putea citi, cu mare greutate, un nume şi anul 1944. Ceva mai încolo am descoperit o cască şi o ridicătură de pământ ce putea fi un mormânt. Bunicul a împlântat scândura în pământ, apoi a îngenuncheat şi a spus o rugăciune. Zicea că şi unii din camarazii lui, de pe front, n-au avut norocul să se întoarcă acasă şi nici nu le-a fost găsit mormântul. A promis că va anunţa primăria despre acest erou necunoscut, a cărui familie a aflat poate despre soarta lui." 

Lângă generalul Bălăei se afla George Canache, senior editor la "Cronica Fundaţiilor", cel care i-a dedicat lui Gheorghe Zamfir poemul Te iubesc, România!: "Ţara mea-culmile,/ pe alocuri colorate de case,/ de acei copaci risipiţi / precum eroii / pe câmpul de luptă, dar mai ales, / Stelele..." 

Scriitorul Canache oferindu-mi spre lectură  şi numărul 3/ 2014, un număr omagial, de colecţie, al revistei editate de Fundaţia Internaţională "Mihai Eminescu", ca urmare a eforturilor unor inimoşi precum Ioan Curtean de Hondol, Doru Dinu Glăvan, Mădălina Corina Diaconu, Rodica Subţirelu şi Mihaela Rusu. 

Apoi l-am cunoscut pe surâzătorul, deloc defensiv în intervenţiile sale punctuale, scriitorul Gabriel I. Năstase, un inginer mecanic, devenit apoi economist, cu doctorate succesive în ştiinţe tehnice, în economie, în ştiinţe militare şi informaţii. Dar rămas cu picioarele pe pământul realităţilor societăţii în care trăim. În care descurcăreţii, nu competenţii au prioritate. 

În celălalt cap al mesei, Gheorghe Indre, în viaţa cea de toate zilele un manager de proiect, era încă sub impresia dialogului său cu scriitorul Emil Lungeanu, sintetizat într-un interviu publicat în noul număr al revistei iniţiate de Ion Mazere, cu sugestivul titlu:"Fără ordin de serviciu, cu ştampila Parnasului, eşti fie veleitar, fie plagiator, fie postmodernist". Din care reproduc, parţial, răspunsul dat de Emil Lungeanu, lui Gheorghe Indre, la întrebarea:

"- Ce resorturi interioare, ce mecanisme şi procese se angrenează şi se declanşează pentru a alege soluţia optimă?

- Păi, nu eu decid ce anume scriu şi în care formulă, că Muzele nu pot fi închiriate cu ora, ca la bordel. Altfel, toţi s-ar apuca de scris, când şi cum îi taie capul, urmând îndemnul lui Heliade. Fără ordin de serviciu, cu ştampila Parnasului, eşti fie veleitar, fie plagiator, fie postmodernist. Dacă-l întrebaţi pe Breban bunăoară, o să vă spună că în toată literatura română contemporană există doar zece scriitori autentici, începând desigur cu el însuşi, restul fiind nişte "veleitari", al căror vot, totuşi, îl aşteptase la alegerile breslei din 2009, ca să vezi bâzdoc de paradox."

Mai aproape de mine, pe aceeaşi parte a mesei, scriitorul, poetul, eseistul, editorialistul Gheorghe Văduva, general în rezervă, care a condus presa militară în primii ani după evenimentele din decembrie 1989, un romancier care şi azi este greu de oprit din alocuţiunile sale, marcate de forţa îndoielii, precum în rândurile intitulate "Toamna copacului generaţiei mele...":

"Habar n-am care este sau care o fi generaţia mea. Mi se pare un termen scos de undeva, dintr-un dosar nici închis, nici deschis, lăsat aşa, în voia sorţii şi a părerilor proprii. Generaţia mea pot fi eu însumi sau eu într-un flux care face ce vrea el. Şi cu mine, dar şi cu toţi ceilalţi, aşa cum fac apele unui fluviu, cu vreascurile sau cu trunchiurile de copaci, care se rostogolesc în talvegul văii. Mi se par cuvinte cu totul nepotrivite. Substantivul generaţia şi adjectivul pronominal posesiv mea sunt două grupări de litere care vor să-mi impună mie, unui ins care culege fluturi, responsabilitatea unei mulţimi finite, pe care eu n-o înţeleg ca fiind nici a mea, nici a altcuiva. Eu nu aparţin nimănui."

Iar în dreapta mea, dar în capul mesei, lângă - în curând - şi ea aniversata Maria, jumătatea vieţii sale, Ion Mazere se bucura pentru clipele în care prietenii l-au ascultat recitând poemul lui dedicat mamei. Colonelul, acum în rezervă, Mazere fiind convins că:

"Totuşi, pensionarea nu este o simplă poveste, ci o justă punere de acord a ceea ce a fost cu ceea ce urmează, a unor stări sufleteşti, cu mutaţii spirituale, materiale, de logică, viaţă şi diverse probleme variabile, care corespund sau nu cu crezul, aspiraţiile, puterea fizică şi materială spre care ai ţintit în viaţă, cu nevoia de adaptare la realitatea dată, cu reuşite ori nereuşite pe măsura dorinţei".

Gânduri ale unui nonagenar. A cărui mentalitate de învingător a marcat cariera sa de om al armelor, al cuvintelor jurământului militar, un simplu colonel salutat şi azi, cu respect, de cei care, precum generalul Ioan Bălăei, i-au fost cândva subordonaţi, coechipieri, camarazi. 

Un semen ce a pus în barca pictată de Eugène Delacroix şi Gândul anonimului. 

Mai ninge şi cu gânduri bune...taman când cei îngenunchiaţi de generalul Iarnă redescoperă, pe micul ecran, utilitatea armatei naţionale.