Ce am înţeles eu din mica buluceală din jurul Ucrainei

FOTO Reuters

De mai mult timp nu mai prestez ca analist cu normă şi rigori de serviciu. Îmi pot permite, deci, să fiu mai larg în exprimare, mai tranşant în adresare când e vorba să-mi dau cu părerea despre un subiect care, după cum arată dialogurile publice, e, oricum, la îndemâna oricui.

Prognozată a izbucni din clipă în clipă, şi a se rostogoli până la gurile Dunării, criza din Ucraina se amână un pic, până numără partea rusă toate punctele şi virgulele din cele două mesaje transmise dinspre Washington şi Bruxelles, pe canale diplomatice, ca răspuns la cererile transmise în luna decembrie.

Până când? Serghei Lavrov a dat un prim termen, acum câteva zile, într-un interviu la un post rus de radio: ”peste vreo două săptămâni ne întâlnim din nou să discutăm”.

Deci se mai lungeşte. Aşa, la prima estimare, de-abia pe la mijlocul lui februarie se reia discuţia.

Şi chiar dacă nu s-a încheiat numărarea semnelor de punctuaţie din mesajele primite, Lavrov nu scapă, totuşi, ocazia să facă o remarcă privind stilul diferit al acestora: în timp ce răspunsul SUA este un model de rigoare diplomatică, cel primit de la NATO este ideologizat, cu referiri la ”misiunea specială” a Alianţei, obiectivele acesteia, încât spune chiar ”I even felt a bit embarrassed for whoever wrote these texts” / ”m-am simţit un pic ruşinat pentru cei care au scris aceste texte”.

Mai bine să nu ne gândim la eventualele variante de nume.

Sigur, mai departe, ministrul rus de externe spune aceleaşi lucruri, gen vom vedea şi vom decide, ştiţi dumneavoastră, păsăreasca diplomatică, va fi bine, dacă nu va fi rău. Iar dacă vom da cu bomba, asta e, ghinion!

Ca unul însă căruia i s-au întâmplat lucruri pe traseul Kiev – Moscova, e adevărat, în vremuri mai de demult, inclusiv două băi de ulei sparte pe acest fost ”drum strategic”

plin de şleauri în asfalt (nu numai noi avem reacţii adverse la autostrăzi), pot emite şi eu nişte opinii pe subiect.

Aşadar:

Foto: AP Photo/Pavlo Palamarchuk

Rusia are numai de câştigat dacă nu atacă Ucraina.

Şi de ce ar ataca?

Vecina noastră Ucraina, responsabilă şi pentru vreo 500.000 de cetăţeni de naţionalitate română (botezată şi moldovenească, pentru unii dintre ei), îşi face singură rău în ultima perioadă cu o dedicaţie care ar putea avea obiective mai bune.

Cultivând un naţionalism agresiv, îndepărtează nu numai masiva minoritate rusă, dar şi pe celelalte minorităţi naţionale care trăiesc, majoritatea, în apropierea graniţelor cu ţările de origine, slăbeşte legăturile acestor comunităţi cu Kievul.

Dând cu flit solicitărilor SUA, altor state europene partenere, de eradicare a corupţiei, de combatere a sistemului oligarhic, se îndepărtează de obiectivul de a îndeplini unele din standardele care ar apropia Ucraina de momentul unei eventuale integrări în UE.

Menţinând o linie de forţă faţă de cele două republici rebele, Doneţk şi Lugansk, inclusiv prin privarea locuitorilor acestora de drepturile de pensie şi de alte drepturi sociale (38% din totalul populaţiei locale o constituie cei care depind în întregime de stat), contribuie la îndepărtarea acestei populaţii şi la obligarea ei să caute noi loialităţi. Rusia a emis deja sute de mii de paşapoarte pentru cele două teritorii, cheltuind de asemenea importante sume pentru salariile localnicilor. Care, apropo, sunt mai mari decât cele din Ucraina, chiar în condiţii de boicot şi izolare internaţională.

Ucraina cheltuie pentru apărare, conform legii, 5% din PIB, mai mult chiar şi decât Rusia din acest punct de vedere. Ceea ce, cu siguranţă, afectează negativ alte sectoare ale economiei ucrainene.

Elita politică de la Kiev este sfâşiată de lupte interne, foştii lideri, inclusiv Poroşenko, riscă să ajungă după gratii, economia duduie doar în media proguvernamentală.

De ce ar interveni Rusia peste această stare de lucruri?

Mai ales când însuşi Putin, eseistul, a spus clar că ruşii şi ucrainenii sunt acelaşi popor.

Deci, de ce şi-ar ataca şi îndepărta liderul rus invocaţii fraţi istorici?

Foto: atlanticcouncil.org

SUA are de câştigat dacă Rusia nu atacă Ucraina şi Washingtonul nu se implică militar în acest război fratricid

Sigur că SUA are mijloacele militare să intervină cam peste tot în lume. Poate chiar şi în Ucraina. Deocamdată se cam reţine. Sigur, nu şi în vorbe. Să vorbeşti şi să ameninţi e ieftin.

Nu trebuie să facem un capăt de ţară că în ultima perioadă dislocările militare americane, mai ales prin Asia, de aproape sau mai de departe, nu s-au finalizat cum s-a presupus la debutul acestora. În final, asta e, nici stabilitate, nici democraţie prin regiunile respective.

Problema e că, victorioase sau nu, aceste spectacole de forţă costă bani, mulţi, prea mulţi chiar şi pentru economia americană.

Presupunând că s-ar adeveri scenariile negre şi Rusia s-ar angaja într-un război de durată în Ucraina, implicarea SUA ar depăşi cu mult costurile campaniilor din Irak şi Afganistan.

În Europa de Est, războiul e război, nu glumiţe cu talibani ce pot fi cumpăraţi.

În condiţii normale nu prea ar conta, dar acum e criză, de fapt o suprapunere de crize, medicală, economică, politică. Chiar şi una a infrastructurii. Doar zilele trecute, posturile de televiziune au relatat prăbuşirea unui pod, în Pittsburgh, chiar în ziua când preşedintele Biden era planificat să viziteze zona.

Şi într-o perioadă în care marele proiect ”Built Back Better” bate pasul pe loc, inclusiv cu ajutorul colegilor din partidul preşedintelui.

În condiţii normale, poate nu ar conta. Dar e o perioadă de acerbă competiţie economică, pentru care SUA, chiar şi ea, trebuie să folosească toate resursele.

De ce şi-ar cheltui SUA aceste resurse într-o regiune care a devenit deja secundară strategic pentru Washington?

China este singurul mare câştigător al unui conflict în Europa cu participarea Rusiei şi SUA.

Războaiele purtate de alţii, mai ales de competitorul său strategic, SUA, sunt oportunităţi pentru Beijing. Ştiţi ce se spune despre vremurile de criză.

Cea mai mare creştere a economiei chineze s-a produs în primii zece ani de după invadarea de către SUA a Afganistanului.

În timp ce energiile (şi banii) celorlalţi se risipesc în conflicte, de multe ori declanşate de decizii iraţionale, China are numai de câştigat.

Blocarea SUA în Europa scade presiunea în jurul Taiwanului, îndepărtează posibilitatea ca un eventual ajutor militar de peste Oceanul Pacific să fie direcţionat la timp către Taipei.

Sigur, şi aici cred că interesul Chinei este reunificarea paşnică, din motive aproximativ similare cu cele invocate de Rusia: nu faci război cu cei care-ţi sunt rude apropiate.

În viaţa de toate zile, însă, se mai întâmplă, aşa că nimic nu e exclus. Dar varianta de mai sus e oricum mai ieftină şi mai puţin distrugătoare.

Ce poziţie mai bună pentru China decât cea de importator de petrol din Orientul Mijlociu (unde stabilitatea zonei e asigurată de prezenţa militară a SUA) şi de gaze din Rusia (unde eventualele sancţiuni occidentale împotriva Rusiei / Nord Stream 2, ar aduce Moscova, cu conducte cu tot, până în Piaţa Tiananmen)?

Sunt şi şi alţii care ar avea de câştigat dacă acest război nu ar avea loc.

Cred că şi Germania, printre ei. Nu sunt convins că propunerea SUA ca eventualul conflict să fie purtat de militarii ucraineni, cu sprijinul economiei germane, a stârnit valuri de entuziasm la Berlin.

Sigur că sunt şi tabere războinice, atât în Est, cât şi în Vest, care cochetează cu ideea că acum e momentul pentru demonstraţii de forţă.

”Prea mult timp a fost Rusia umilită” vs. ”Prea mult timp am tolerat un imperiu al răului lângă noi”.

Poate, în alte vremuri, când incendiile se puteau localiza mult mai uşor, mai puteai folosi focul la jocul de-a războiul.

În prezent, să te joci cu chibriturile pe lângă depozitul de benzină, ar putea fi o distracţie mult prea periculoasă.

Chiar şi pentru cei aflaţi pe partea cealaltă a lumii noastre.