Brexit sau cum va cauza Marea Britanie cutremurul deceniului

După 5 secole de ascensiune fulminantă şi control asupra tuturor marilor decizii ale lumii, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord îşi continuă dezintegrarea începută acum 70 de ani, fără a putea accepta lecţia cruntă, dar atât de des întâlnită, a istoriei.

Incapabili să accepte că ceea ce trăiesc astăzi este doar o simplă şi naturală regulă a vieţii, nostalgicii Imperiului în care soarele nu apunea ameninţă să distrugă un concept din care au ales să facă parte voluntar şi nestingheriţi.  

Politicienii britanici, deopotrivă conservatori sau laburişti, otrăvesc de ceva vreme opinia publică din Regat cu o propagandă agresivă împotriva Uniunii Europene şi a statelor membre de pe continent – România beneficiază  de o campanie calomnioasă şi josnică încă de la începutul anului, din partea Marii Britanii.

Eroziunea statului insular a început odată cu pierderea rând pe rând a coloniilor sale aducătoare de bogăţii, prestigiu şi multă influenţă geopolitică. Urmate de revoltele interioare dintre catolici şi protestanţi, irlandezi şi englezi, rivalităţile milenare ale scoţienilor, iar mai apoi pierderea controlului asupra generaţiei punk ’77 şi valurile de imigranţi din colonii, au marcat inevitabil structura şi funcţionarea statului numit Regatul Unit. Puţină unitate îi mai leagă astăzi pe britanici, care riscă să îşi piardă o parte din teritoriu în numai un an, prin referendumul independenţei Scoţiei, al cărui rezultat -probabil pozitiv- este rodul unei frustrări religioase care a început de la Henric al VIII-lea.

Marea Britanie nu a atins punctul cel mai de jos, însă nu este departe de acel moment, iar ieşirea din UE, sugertată ca o soluţie salvatoare de o clasă politică temătoare de propriile neputinţe, va produce un cutremur cu consecinţe nebănuite pentru insulari, dar şi pentru Europa Unită. Politicienii de tipul Nigel Farage, trimişi la Bruxelles pe banii contribuabililor europeni, predică săptămânal inutilitatea proiectului european şi instigă la discriminare prin discursuri anti-imigraţie (deşi este produsul unei familii franceze emigrate în Marea Britanie, pe linie paternă). Cât de ironic este să conduci o grupare naţionalistă care se numeşte Partidul Independenţei Marii Britanii, în timp ce îţi exerciţi funcţia de europarlamentar al unei instituţii UE, pe care o dispreţuieşti public. Puţină neconcordanţă, dar exprimă corect the British style.

În acelaşi timp, Marea Britanie a devenit un catâr care refuză să se mişte, blocând politicile şi bugetul UE, din încăpăţânare şi nicidecum pentru că ar avea o soluţie. Această ţară suferă atât de mult după trecutul său glorios (incontestabil de altfel!) încât s-a izolat în interiorul Uniunii, nefiind niciodată convinsă să îşi asume responsabilităţile unui lider alături de Franţa şi Germania, în ceea ce ar fi putut fi o Sfântă Treime a politicii europene. Presat de nemulţumirile de acasă, premierul britanic David Cameron a acceptat în această primăvară realizarea unui referendum pe tema ieşirii din Uniunea Europeană, anul viitor.

Brexit, aşa cum este numită ieşirea Marii Britanii, este în acest moment mai aproape de realitate decât o visa UKIP şi al său Nigel Farage, însă consecinţele sale vor fi cu siguranţă zguduitoare. Orbiţi de ideea de un egoism naţional şi convinşi de propria capacitate de a supravieţui fără Europa continentală, britanicii uită de avantajele politicilor economice şi comerciale ale apartenenţei la spaţiul integrat şi nu iau în calcul ce şoc puternic ar cauza un Brexit pe pieţele interne.

Procesul globalizării este ireversibil, indiferent cât îl apreciem sau nu, iar vremurile pe care le trăim nu sunt decât prefaţa unor schimbări de abordare ale acestui concept.  Iar singuri împotriva tuturor este o abordare depăşită şi deloc productivă în viitorul apropiat.