E o alegere de conştiinţă europeană: ţi-ai deschis graniţele către imigranţi, le-ai oferit condiţii de bună convieţuire, dar securitatea şi, iată, integritatea corporală a cetăţenelor tale este periclitată.

Aş vrea, însă, sa nuanţez, pentru că până acum discursul public mi s-a parut că nu conţine relativizări şi e periculos de tranşant într-una dintre cele direcţii: anti-refugiaţi, pro-refugiaţi. În primul rând, încă nu este limpede dacă atacatorii din Koln fac parte dintre cei 48.000 de refugiaţi care au ajuns anul trecut pe teritoriul Germaniei sau sunt imigranţi care trăiesc deja de ceva vreme, o generaţie sau două chiar, sunt asimilaţi de societatea germană şi beneficiază de politicile asistenţiale ale statului, de educaţie, sănătate şamd. În oricare dintre situaţii, faptele sunt egal condamnabile, însă diferenţierea va cristaliza cumva tipul de reacţie al statului german şi al Uniunii Europene, ab extenso.

Ca feministă, ma voi poziţiona întotdeauna în apărarea femeilor, iar în cazul asaltului sexual din noaptea de Anul Nou, orice alt tip de poziţionare e inadecvată, anti-umanistă şi profund greşită. Oricine declară ca femeile - victime au meritat să fie abuzate, tâlhărite şi umilite pentru că fie nu erau îmbrăcate adecvat, fie nu aveau ce să caute la o anumita oră într-un anumit spaţiu e un agresor latent şi e la fel de periculos ca un făptuitor. Mai mult, reacţia aproape talibană a Henriettei Reker, prima femeie primar din istoria Koln-ului, care a ales sa recomande femeilor germane să păstreze Eine Armlänge Abstand, deci o distanţă de un braţ faţă de un străin e una dintre cele mai scanadaloase, nesolidare şi imature declaraţii politice şi singurul gest onorabil ar fi o demisie. Nu e nicio diferenţă între declaraţia ei şi vreo cuvântare de-a lui Erdogan, de pildă. În virtutea acestei retorici, ne putem întreba de ce nu le-a recomandat nemţoaicelor purtarea burkai sau eventual, să nu iasă pe strazi deloc. E cu atât mai grav că vine din partea unei femei, deşi nu e neapărat contraintuitiv; de multe ori cei mai aprigi misogini sunt femeile. Dincolo de consternarea pe care o astfel e atitudine o generează, ce surprinde mai mult e că nu e un caz izolat. Ca femeie, în cazul unui abuz, fie el viol, fie violenţă (în spaţiul privat sau public), te lovesti de o teamă absurdă: teama de a nu fi crezută. Ba mai mult, chiar în cazul unor agresiuni ca violul, te aştepţi să fii tot tu culpabilizată, să ţi se analizeze minuţios lungimea fustei sau privirea „galeşă“. E un adevăr cumplit şi femeile îl ştiu, dar nu îl mărturisesc de teama de a nu fi acuzate de mania persecuţiei: nu suntem întodeauna în siguranţă în spaţiul public.

Eu citesc agresiunea din Koln decodificând nu doar o veritabilă „ciocnire de civilizaţii“, cât şi o pedepsire a Europei. Să nu uitam că violul (în cazul Koln, s-a înregistrat şi un viol şi există suspiciuni că nu a fost singurul) este folosit ca tortură şi, în context de război, ca o formă de reglare a puterii în afara frontului convenţional.

Nu există niciun atentat mai profund anihilator într-un război (convenţional sau nu) decât să siluieşti sau să atentezi la femeile inamicului.

Am avut, datorită cercetărilor mele, acces la un grup de sprijin din Kosovo la care lau parte şi acum femei musulmane bosniece violate în timpul războiului de către soldaţi sârbi. A existat chiar un ordin militar care legifera violul asupra musulmanelor bosniece. Există, oricât de departe ar fi de experienţele noastre imediate, femei care trăiesc împreună cea mai dureroasă formă de recuperare colectivă şi de reîntregire emoţională în urma unui război. Mă urmăresc obsesiv cuvintele uneia dintre ele, care a povestit la adăpost de răul trecut, ca într-un gineceu al feminităţii, alături de femei vctime şi de alte femei non-victime, venite într-o vizită comodă - ca mine, de pildă - că ar fi ales moartea „de o sută de ori“ în locul abuzului. Ce s-a întâmplat, deci, la Koln, în seara de Anul Nou, nu e mai puţin grav.