În caz de urgenţă majoră, ce poate face NATO?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
forte armate nato summit varsovia

În continuarea relatărilor despre exerciţiul NATO din Polonia, cred că este util să aveţi – din câte ştiu pentru prima oară în presa de la noi – o imagine cât se poate de exactă asupra a ceea ce NATO poate desfăşura ca forţă de reacţie rapidă.

Pentru justa înţelegere a lucrurilor, prima chestiune asupra căreia au insistat toti interlocutorii mei de aici, a fost că Forţa de recţie rapidă şi „vârful său de lance“ nu sunt trimise în teren concomitent cu declanşarea unei situaţii conflictuale majore sau a stării de război. Ar fi mult prea târziu şi inutil deoarece forţele inamice ar fi deja pe teritoriul uneia sau a mai multor ţări aliate... Principiul de bază presupune că elemente avansate ale acestei forţe de reacţie rapidă (40.000 de oameni), adică ale „Vărfului de lance“ care are în, plus, o componentă terestră de aproximativ 5.000 de oameni să poată fi deplasate în orice ţară a Alianţei (sau, în plus, să îndeplineacă misiuni de menţinere a păcii sau umanitare) imediat după ce au apărut informaţii despre semnale credibile privind o ameninţare iminentă. Forţe de disuasiune, pentru a transmite informaţia de tipul „suntem aici, sutem gata de acţiune, în spatele nostru este gata să se desfăşoare întreaga forţă combinată a celor 28 de State Membre“.

Iată elementele tehnice esenţiale privind „Vârful de lance“ (Very High Readiness Joint Task Force – VGTF)

1. este, prin definiţie, extrem de mobilă şi rapid sau extrem de rapid de desfăşurat în teren, având până la şapte batalioane de manevră la care se adaugă o lungă listă de alte elemente de sprijin logistic. Integrând un Comandament avansat al brigăzii, un batalion de infanterie uşoară şi elemente de sprijin (incluzând subunităţi de recunoaştere) – acestea formează elementul avansat care este primul deplasat în zonă într-o perioadă de 48 de ore.

2. structura de bază cuprinde 7 batalioane de manevră. În cazul de acum, pentru 2016, VGTF este sub comandă spaniolă (urmează cea britanică) şi dispune de forţele terestre de care aminteam (5.000 de oameni), la care se adaugă componenta martimă şi aeriană, totalul ajungând la o cifră cuprinsă între 18.000 - 19.000 de oameni. Există acum şi trei batalioane americane: artilerie, rachete cu rază de 70 km şi elicoptere de atac aer-sol – 24 de unităţi APACHE, plus un batalion medical.

forte armate nato summit varsovia

Structura actuală VGTF în perioada în care comanda aparţine spaniolilor:

- un batalion multinaţional (un pluton din Albania, unul din Croaţia şi unul spaniol

de infanterie motorizată)

- trei batalioane de infanterie uşoară (Marea Britanie, Belgia, Spania)

- un batalion portughez de infanterie motorizată

- un batalion vehicule blindate polonez

- un grup de luptă elicoptere de atac (SUA, Grecia, Belgia)

- batalion artilerie de câmp (Marea Britanie, Spania)

- batalion cu sisteme mobile de rachete (SUA)

- balion geniu (Spania, Belgia, Marea Britanie)

- batalion de recunoaştere şi identificare ţinte (Spania, Belgia, România)

- Cartier general de comandă batalion cu unitate de război psihologic, baterie de apărare antiaeriană, unitate speciazitată contracarare atacuri chimice, biologice, radiologice şi nucleare

- unitate cooperare civilă-militară

 - companie poliţie militară

- batalion sprijin logistic

- companie transmisiuni

- batalion militar plus facilităţi medicale (SUA, Spania).

Este vorba despre unităţi de primă linie cu desfăşurare ultrarapidă, cu organizare autonomă dar care poate interacţiona cu ceea ce există deja în termeni de capabilităţi militare naţionale, mai ales atunci când vorbim despre blindate sau artilerie grea, spre exemplu. Aceste forţe, în funcţie de situaţie, se pot articula mai departe cu restul dispozitivului Forţei de Reacţie Rapidă şi, dacă este nevoie, în caz de conflict de mare amploare, cu grosul forţelor Alianţei, cele care sunt strcturate în dispozitiv prin contribuţiile Statelor Naţionale.

forte armate nato summit varsovia

Chestiunea esenţială, realmente vitală, este atingerea unui nivel cât mai înalt de interoperabilitate între unităţi  venind din atâtea ţări diferite şi care, cum am văzut aici, pot forma un pluton multinaţional care trebuie să răspundă imediat unei comenzi sosite pe un lanţ de comandă, la rândul său multinaţional. În plus, cu capacitatea de a utiliza numai armamentul din dotarea propriei armate naţionale, ci, câteodată smultan, arme şi echipamente provenind din dotarea mai multor armate, fiecare cu propriile stadarde şi specificaţii de utilizare. Sau, pentru a lua exemplul unei unitâţi de trăgători de elită, am văzut la lucru trei grupe (trăgător plus observator) proveniţi din armatle spaniolă şi albaneză, folosind trei tipuri de puşti diferite ca provenienţă şi calibru, ridicând o problemă posibilă imediată de aprovizionare cu muniţie.

De aici importanţa care se dă acum, în acest context foarte special, exerciţiilor comune de tipul Brilliant Jump de acum care sunt destinate tocmai să certifice capacitatea de acţiune comună şi să spună cât sunt de pregătite comandamentele operaţionale să-şi îndeplinească misiunile. Simplu? Deloc.

Chiar deloc deoarece acestă „certificare a nivelului operaţionale“ se face după analiza rezultatelor unor manevre complexe, implicând diverse structuri de forţe, diferite scenarii şi nivel de implicare a trupelor. Exerciţii militare care urmează o reglementare internaţională foarte precisă, cu condiţionări foarte clare, conţinute în aşa-numitul „Document Viena“ care este un rezultat al Convenţiilor de la Geneva, cele care reglementează comportamentul statelor în domeniul militar. În esenţă. prevederile esenţuiale sunt:

- ţările sau grupurile de ţări care organizează exerciţii sau aplicaţii mlitare cu participarea a peste 9.000 de oameni sau peste acest nivel, sau implicând 3.000 sau plus de trupe aeropurtate trebuie anunţate cu 42 de zile înainte.

- marile aplicaţii sau exerciţii militare (cu participare de peste 13.000 de oameni) trebuie anunţate cu 72 de zile înainte.

Totul pentru ca orice ţară să poată trimite observatori care să poată vedea natura defensivă a exerciţiilor respective. Dar nu întotdeauna şi toată lumea se ţine de cuvânt şi respectă angajamentele. Sursele pe care le-am consultat afirmă că, de la căderea Cortinei de Fier, NATO a respect cu absolută stricteţe obligaţia asumată de a nu organizată niciodată un anume gen de exerciţii miltare, snap exercices care sunt concepute tocmai pentru a fi neanunţate, deci extrem de „discrete“ în raport cu prevederile internaţionale, trupele intrând în dispozitiv cu 24, maximum 48 de ore...

Este ceea ce face Rusia de foarte multe ori, aşa cum, îmi spuneau cei de la NATO care vorbesc de nu mai puţin de 12 asemenea exerciţii ruseşti de amploare care au avut loc doar pe durata a doi ani... De ce este problematic sau chiar primejdios? Uitaţi-vă, spre exemplu, la exerciţiul Forţelor de Reacţie Rapidă ale Rusiei „SNAPEX (22-24 martie 2016) cu participarea 30.000 de oameni nesemnalat ca atare nici măcar pe site-ul propriului minister rus al Apărării. Desigur, există şi exerciţii majore anunţate conform regulilor („Zapad“ sau „Vostok“, spre exemplu) dar acele „snap exercises“ îngrijorează foarte tare deoarece aceasta poate fi oricând formula care să acopere o structurarea rapidă de forţe în pregătirea unor acţiuni ostile, mai ales atunci când au loc în imediata apropiere a teritoriului NATO care a învăţat multe din experienţa Crimeea sau Ucraina, aglomerarea de forţe fiind la graniţă, dincolo de ea apărând brusc, ca prin minune, cetăţeni nevinovaţi aflaţi în excursie, mulţi, bine antrenaţi. Iar faţă de cele 400 de exerciţii programate dub egida NATO, un raport SABRE arată că, în 2016, coincidenţă stranie sau nu, Rusia programează nu mai puţin de 4.000 de exerciţii.

Acum însă, pentru prima oară după relativ mult timp, am certitudinea că  oficialii NATO iau extrem de în serios aceste semnale şi consideră că, într-adevăr, există o ameninţare rusă extrem de importantă în faţa căreia sunt obligaţi să-şi recalibreze întreaga gândire politică şi planificare militară. Este ce se va discuta la viitorul Summit, iar mizele sale interesează România în cel mai înlat grad, urmând să aflăm cum au ştiut ai noştri să pledeze pentru a obţine elemente suplimentare de asigurare, exact pe modelul polonez sau al Stelor Baltice.

Întrebarea este simplă: ce va avea România ca plusvaloare în teren ca aplicare directă a principiului „enhanced security“? Pentru multe ţări deja negocierea este încheiată, se ştiu rezultatele şi se acţionează în consecinţă. Pentru noi. urmează să vedem.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite