Prima alianţă „eternă şi indestructibilă” dintre Moscova şi Beijing
0
Relaţiile sino-sovietice din secolul al XX-lea au reflectat atât provocările politice şi geopolitice de lungă durată, cât şi cele emergente cu care se confruntau membrii taberei socialiste în perioada Războiului Rece.
Ne referim aici, în special, la tensiunile dintre idealul internaţionalismului şi aspiraţiile naţionale, între angajamentul faţă de principiul suveranităţii şi angajamentul egalităţii în relaţiile internaţionale. Încă de la proclamarea Republicii Populare Chineze (RPC) în anul 1949, Partidul Comunist Chinez (PCC) a urmat modelul socialist sovietic pentru a-şi dezvolta economia, instituind astfel un sistem economic planificat de stat, extrem de centralizat.
Dincolo de forme, însă, fondul relaţiei bilaterale a fost extrem de problematic.
Drumul către alianţa „eternă şi indestructibilă”: Tratatul de Prietenie şi Alianţă Sino-Sovietic (14 august 1945)
Foto: Semnarea Tratatului de Prietenie şi Alianţă Sino-Sovietic, 14 august 1945
Pentru a înţelege originile alianţei chino-sovietice trebuie să urmărim contactele şi înţelegerile dintre liderii PCC şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). În ajunul înfiinţării RPC, Mao Zedong, preşedintele PCC, a identificat factorii majori care au făcut posibil ca partidul să preia guvernul printre aceştia numărându-se Revoluţia Rusă care „ne-a livrat marxismul şi leninismul” dar şi victoria Revoluţiei Ruse care a oferit un exemplu de tipul „Urmează calea Rusiei”. Impactul Rusiei Sovietice asupra dezvoltării politicii şi istoriei chineze între anii 1920 şi 1940 a fost major. Atât partidele naţionaliste, cât şi cele comuniste au datorat o mare parte din succesul lor sovieticilor. Eşecurile lor au fost, de asemenea, strâns legate de intervenţiile URSS-ului.
Strategia postbelică a lui Stalin în China a constat în două obiective. Primul a fost eliminarea Mongoliei de sub influenţa chineză şi asigurarea independenţei acesteia, creându-se astfel o zonă largă de securitate la sud de URSS. Al doilea a fost restabilirea sferei de influenţă a Rusiei ţariste în nord-estul Chinei pentru a asigura accesul la un port fără gheaţă din Pacific. După ce armata sovietică s-a mutat în nord-estul Chinei, Chiang Kai-shek (preşedinte al guvernului naţional chinez) a acceptat în cele din urmă să semneze la 14 februarie 1945 „Tratatul de prietenie şi alianţă chino-sovietic” pentru un mandat de 30 de ani. URSS şi China au semnat, de asemenea, „Acordul privind calea ferată chineză Changchun”, „Acordul asupra Dalian [Dairen]”, „Acordul asupra Lüshun [Port Arthur]” şi alte documente conexe. Aceste acorduri garantau că URSS îşi va recâştiga toate drepturile pe care Rusia ţaristă le pierduse în nord-estul Chinei ca urmare a războiului ruso-japonez din 1904–1905. Calea ferată chineză Changchun va fi deţinută şi operată în comun de China şi URSS, directorul acesteia fiind numit de URSS, iar Dalian a fost declarat port liber, managerul portului fiind numit tot de URSS. Toate bunurile importate şi exportate prin portul Dalian sau transportate pe calea ferată Changchun către sau dinspre URSS trebuiau să fie scutite de taxe vamale, în timp ce mărfurile importate şi exportate prin port către China erau supuse taxelor vamale. Pentru a-şi atinge obiectivele, Stalin i-a dat asigurări lui Chiang Kai-shek că PCC se va supune conducerii unificate sub guvernul naţionalist. Scopul liderului sovietic a fost să asigure punerea în aplicare a garanţiilor cuprinse în Acordul de la Ialta, inclusiv restabilirea tuturor drepturilor pe care Rusia ţaristă le pierduse în China ca urmare a războiului ruso-japonez. La sfârşitul lunii august 1945, după ratificarea Tratatului Chino-Sovietic, Chiang Kai-shek l-a felicitat, prin intermediul unei telegrame, pe Iosif Stalin: „Când pacea mondială este restabilită pe principiile dreptăţii, semnarea tratatului de prietenie şi alianţă sovieto-chinez este un eveniment de o importanţă istorică extraordinară. Sunt pe deplin încrezător că de acum înainte guvernele ambelor ţări, pe baza acestui tratat, vor putea da dovadă de un spirit de încredere şi asistenţă reciprocă, astfel încât să-şi îndrepte toate eforturile către atingerea fericirii şi prosperităţii celor două mari popoare ale Chinei şi URSS, precum şi a popoarelor lumii întregi.” Liderul sovietic şi-a exprimat aceleaşi sentimente în replica sa.
1950 - Tratatul sino-sovietic de prietenie, alianţă şi asistenţă reciprocă: solidaritate „invincibilă şi perpetuă” a prieteniei dintre cele două naţiuni
Foto: Mao Zedong şi Iosif Stalin, decembrie 1949. Sursa aici.
Odată cu progresul constant către o victorie în Revoluţia Comunistă Chineză, Mao a început să acorde mai multă atenţie relaţiilor cu URSS, în special în ceea ce priveşte politica externă a Noii Chine. Cel mai clar semn al intenţiei lui Mao de consolidare a relaţiilor cu URSS a fost că, începând cu anul 1947, a cerut de multe ori să viziteze Moscova, dar călătoria lui a fost, în mod repetat, amânată. În cadrul discuţiilor avute de liderul sovietic cu plenipotenţiarul reprezentant Ivan Kovalev (ministrul transporturilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lider al experţilor sovietici din China) referitoare la telegrama lui Mao prin care se cere ajutor, Stalin a declarat: „Desigur că vrem să oferim Noii Chine toată asistenţa pe care o putem. Dacă socialismul va reuşi în China, vor urma şi alte ţări. Apoi vom ştii că victoria globală a socialismului va fi asigurată şi nu ne vom confrunta cu niciun pericol”. Într-o telegramă din 14 ianuarie 1949, Stalin a propus amânarea călătoriei: „Dacă consideraţi că este necesar, putem trimite imediat un membru al Biroului Politic la Harbin sau în altă parte pentru a discuta problemele relevante”. La 17 ianuarie 1949, Mao a răspuns: „Am decis să amân temporar călătoria [mea] la Moscova”.Totuşi, a fost de acord cu vizita unui membru al Biroului Politic la sediul PCC din Xibaipo. Din vara anului 1947 până la începutul lui 1949, după aproape un an şi jumătate de contacte informale, a fost programată o întâlnire oficială ruso-chineză. Susţinut de liderul sovietic Iosif Stalin, membrul Biroului Politic sovietic, Anastas Mikoian a vizitat, în primele doua luni ale anului 1949, sediul PCC din Xibaipo. Acesta a fost primul pas în formarea unei alianţe. După întâlnirile lui Mikoian cu Mao, o delegaţie a PCC, condusă de Liu Shaoqi, al doilea lider al PCC, a vizitat în secret, din iunie până în august 1949, URSS pentru discuţii suplimentare despre relaţiile sovieto-chineze. Când Liu era încă la Moscova, la sfârşitul lunii iunie 1949, Mao anunţase PCC politica sa de „înclinare de o parte” (adică partea URSS) iar baza politică pentru o alianţă chino-sovietică părea a fi promiţătoare.
La începutul anului 1950, în timpul mult organizatei şi aşteptate vizite în URSS a lui Mao (decembrie 1949-februarie 1950) cele două ţări au format o Alianţa strategică bazată pe o prietenie care a fost descrisă ca fiind eternă şi indestructibilă. Astfel, pe 14 februarie 1950, Mao a reuşit, încheierea unui nou tratat de Alianţă cu URSS însă numai după ce a ameninţat că se întoarce în China. Astfel, Iosif Stalin a fost nevoit să facă concesii în gestionarea conflictelor economice reciproce pentru că nu dorea să piardă China comunistă în faţa blocului occidental. Într-un acord suplimentar, Stalin şi-a declarat disponibilitatea de a ceda toate drepturile sovietice către calea ferată chineză Changchun şi Portului Arthur până cel târziu în 1952, iar administraţia Portului Dalian a fost imediat transferată în China. Acest lucru a demonstrat că Stalin a luat în considerare problemele în întregime şi a acţionat astfel încât să includă China într-o alianţă militară şi politică cu blocul socialist condus de URSS. În acest fel, interesele strategice sovietice în Orientul Îndepărtat ar fi fost asigurate. PCC a considerat că semnarea tratatului de alianţă chino-sovietic reprezintă un succes, întrucât garanta atât o alianţă militară cu URSS, cât şi împrumuturi directe către RPC. La 20 martie 1950, Zhou Enlai (ministru de externe şi premier al Consiliului de Stat Chinez), într-un discurs intern adresat cadrelor Ministerului Afacerilor Externe, a subliniat că tratatul de alianţă chino-sovietic a făcut mai puţin probabil ca SUA să declanşeze un nou război de agresiune în Asia de Est. O lună mai târziu, Mao a susţinut că victoria Revoluţiei Chineze„a învins un inamic, forţele reacţionare de acasă” şi a reamintit că „mai sunt reacţionari în lume, adică imperialiştii din afara Chinei”. Odată cu formarea alianţei chino-sovietice, Mao a subliniat că poziţia externă a Chinei a fost întărită: „Dacă imperialiştii se pregătesc să ne atace, avem deja ajutor”.
Cu ocazia aniversării a cinci ani de la semnarea alianţei sino-sovietice, Mao a trimis, la 12 februarie 1955, URSS-ului felicitări prin intermediul unei telegrame: „Tratatul chino-sovietic de prietenie, alianţă şi asistenţă reciprocă este un mare tratat de pace, un simbol al marii prietenii dintre China şi Uniunea Sovietică. Evenimentele din ultimii cinci ani au dovedit că acest tratat are un rol important în promovarea păcii mondiale şi a progresului uman. De acum încolo, în viaţă, ca şi în practică, acest tratat va fi văzut în continuare ca o mare forţă cu o strălucire nemărginită. De dragul prosperităţii comune ale celor două popoare, ale Chinei şi ale Uniunii Sovietice, şi a consolidării păcii în Orientul Îndepărtat şi în lume, marea prietenie dintre China şi Uniunea Sovietică trebuie să se dezvolte zilnic. Trăiască prietenia eternă, indestructibilă dintre poporul chinez şi sovietic!”
Tratatul de prietenie, alianţă şi asistenţă reciprocă între blocul sovietic şi RPC a zguduit geopolitica globală şi echilibrul de putere dintre cele două tabere ale Războiului Rece. În timp ce această alianţă a fost intenţionată ca o ruptură cu trecutul colonial, sunt istorici care susţin că alianţa a eşuat în cele din urmă, întrucât problema durabilă a imperialismului rus a condus la frustrarea chineză faţă de sovietici. Profesorul Jersild Austin de la Universitatea din California motivează această frustrare pe baza experienţelor de la nivelul consilierilor blocului socialist din China, care au fost implicaţi în orice, de la dezvoltarea programelor universitare, explorarea petrolului şi construcţia căilor ferate până la lecţii de pian. Scopul lor a fost de a reproduce o elită administrativă chineză după propria imagine care ar fi putut servi ca un aliat valoros în lupta blocului sovietic împotriva Statelor Unite. Ce este interesant, în opinia lui Jersild este că aliaţii URSS din Europa Centrală au fost la fel de frustraţi de „şovinismul marii puteri” al URSS ca şi RPC astfel că alianţa şi, în cele din urmă, despărţirea, a avut o adevărată dimensiune internaţional. Despărţirea chino-sovietică de la începutul anilor 1960 până la mijlocul anilor 1980 a avut, de asemenea, un efect dramatic asupra Războiului Rece.
Semnele diviziunii chino-sovietice din perioada următoare au fost observate chiar din timpul procesului de formare a alianţei. Stalin şi Mao aveau opinii diferite cu privire la modul de gestionare a noii relaţiii Chino-Sovietice. Stalin dorea să stabilească o relaţie strânsă în cadrul sistemului Ialta şi să menţină interesele sovietice în nord-estul Chinei, în timp ce Mao era concentrat pe crearea unei imagini de independenţă a Noii Chine, protejarea intereselor chineze şi încurajarea altor partide politice dar şi a poporului chinez să accepte poziţia prosovietică a PCC. După moartea lui Stalin, Mao a pretins că a fost dispreţuit şi tratat inegal de către Stalin în timpul vizitei sale în URSS iar, în ciuda tuturor eforturilor, nu a reuşit să obţină un acord asupra unor chestiuni concrete, cum era, de exemplu, printre altele cea a privilegiilor speciale pe care le aveau sovieticii din Xinjiang şi Manciuria. În plus, ca o condiţie pentru împrumuturile sovietice cu dobândă redusă China a fost nevoită să-şi vândă toate surplusurile de materii prime industriale către URSS. Odd A. Westad a observat: „Nesigur în ceea ce priveşte viabilitatea pe termen lung a conducerii comuniste de la Beijing, Stalin a urmărit mai degrabă obţinerea unui tratat care să favorizeze securitatea sovietică decât o alianţă între două state.
Dintr-o analiză a procesului de negociere a tratatului chino-sovietic din 1950, putem afirma că semnarea acestuia a garantat relaţiile de alianţă Beijing-Moscova şi a satisfăcut nevoile esenţiale ale ambilor semnatari. În acelasi timp, alianţa sino-sovietică a fost extrem de vulnerabilă din cauza conflictelor de interese între cele două părţi dar şi a suspiciunilor şi resentimentelor crescânde dintre Mao şi Stalin. Drept urmare, cooperarea şi relaţiile strânse dintre sovietici şi chinezi au fost de scurtă durată. Guvernele din ambele ţări nu au reuşit în mod semnificativ să dea dovadă de un spirit de încredere şi asistenţă reciprocă. Relaţiile bilaterale din anii ’60 au fost probabil mai puţin amiabile decât oricând de după momentul reluării relaţiilor diplomatice (1932) iar majoritatea prevederilor importante ale tratatului nu au fost implementate. În doar câţiva ani, odată cu escaladarea diferenţelor şi a conflictelor tot mai mari între liderii celor două ţări, alianţa chino-sovietică s-a prăbuşit, ostilităţile s-au adâncit şi au dus la apariţia conflictor armate de frontieră (1969). Reformarea şi ajustarea sistemului politic sovietic de către liderul sovietic de la acea vreme, Nikita Hruşciov a avut o importanţă majoră în ruptura ce s-a declanşat în relaţiile dintre URSS şi China, aceştia din urmă fiind adepţii continuării politicilor staliniste.
O prietenie „eternă” care a durat mai puţin de un deceniu...
Timbru poştal chinezesc ce comemorează semnarea Tratatului de Alianţă Sino-Sovietic.
Relaţia Beijing-Moscova a fost ca un montagne-russe încă de la stabilirea relaţiilor diplomatice. Dacă primul deceniu a fost unul de asa-zisă prietenie veşnică, anii ’60 s-au caracterizat prin polemici şi acuzaţii reciproce de trădare a marxism-leninismului. În anii următori, ideologia a fost lasată în plan secund iar relaţia sino-sovietică a semănat cu o confruntare tradiţională între două mari puteri. Dinamica confruntării a început să se schimbe în anii ’80 când a avut loc îmbunătăţirea relaţiei sino-sovietice iar reforma şi deschiderea Chinei de la sfârşitul anilor ’70 şi normalizarea relaţiilor chino-sovietice de la sfârşitul anilor ’80 aproape au coincis cu încheierea bruscă a Războiului Rece.
Din perspectiva relaţiilor internaţionale, nicio altă cooperare bilaterală nu a cunoscut atât de multe suişuri şi coborâşuri ca relaţia dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) şi China în perioada Războiului Rece, având loc schimbări fundamentale şi conflicte ideologice sau politice semnificative.
Nu vedem niciun motiv ca perspectiva relaţiilor bilaterale dintre cele două state să fie diferită şi în zilele noastre.
***
Articol de Oana Simion, cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI) al Academiei Române.
Se încarcă comentariile...
