Trei lucruri devin obligatorii în discuţia privind situaţia din regiune: ce înseamnă acest anunţ şi mai ales unul făcut în contextul forului de decizie politică al Phenianului, cât de serios este un asemenea angajament şi cât de sustenabil e el, respectiv cât costă renunţarea la programul balistic nuclear al Coreei de Nord. Am mai putea adăuga, fără riscul de a greşi, că analiza nu e completă dacă nu ne uităm şi la modificările strategice pe care le produce o asemenea schimbare de abordare la Phenian pentru regiune şi pentru întreaga lume.

Mai întâi un asemenea anunţ într-un for de conducere al partidului muncitoresc – partidul unic din Coreea de Nord – este un „semn de viaţă“. Respectiv el este, cel mai probabil, o condiţie prealabilă solicitată de partenerii de dialog – Coreea de Sud, SUA – în perspectiva continuării negocierilor, un pas care validează seriozitatea angajamentului Phenianului în acest proces. Chiar dacă abordarea nu e ireversibilă, iar garanţiile într-o dictatură sunt mai degrabă ipotetice şi simbolice, fiind lesne de denunţat pe baza unei abordări propagandistice inverse, partenerii de dialog au considerat că anunţul public, mai ales în Congresul partidului unic aflat la guvernare, poate fi considerat un pas suficient de important care să reprezinte un început şi manifestarea voinţei de negociere.

Asta nu înseamnă renunţarea la arma nucleară, cu uraniu sau plutoniu, nu înseamnă că nord-coreenii nu mai au capabilităţi nucleare sau balistice, nu înseamnă controlul materialului nuclear pentru programul militar sau încetarea cercetării pentru miniaturizare şi soluţii tehnice de control al revenirii rachetelor balistice în atmosferă, detonării la impact sau controlată a rachetei balistice nucleare. Totuşi, de remarcat, cât timp această tehnologie nu e identificată şi testată, Coreea de Nord nu este încă un stat nuclear, deţinător al unei rachete balistice cu încărcătură nucleară.

Sistemul relevant în raport cu un singur om, şi acela imprevizibil şi profund agresiv în manifestări şi manieră de a conduce, exclude previzibilitatea în procesul de negociere, exclude perspectiva clară a unei soluţii precum şi durabilitatea unui acord.

În al doilea rând, problema este cât de serios este şi cât de sustenabil un asemenea angajament. Răspunsul este greu de găsit, pentru că ar însemna să ne antepronunţăm pe situaţia unor negocieri al căror conţinut şi substanţă nu o cunoaştem, fiind vorba despre un proces profund nepublic, în care este implicat un actor fără transparenţă minimală sau responsabilitate pe procesul decizional intern sau în negocierile internaţionale. În plus, sistemul relevant în raport cu un singur om, şi acela imprevizibil şi profund agresiv în manifestări şi manieră de a conduce, exclude previzibilitatea în procesul de negociere, exclude perspectiva clară a unei soluţii precum şi durabilitatea unui acord.


Kim Jong-un FOTO AFP / KCNA VIA KNS

În fine, în al treilea rând, vizând costurile pe care le presupune acest aranjament şi cine le achită, discuţia e mult mai relevantă şi mai dificil de asumat. Ideea iniţială la Phenian era aceea de a crea o garanţie pentru menţinerea regimului dictaturii comuniste închise din Coreea de Nord, a lui Kim Jong-un personal, dar şi plata ajutoarelor umanitare şi economice pentru populaţie, cât şi sprijin pentru dezvoltare economică, în primul rând sprijin tehnologic occidental, şi ridicarea sancţiunilor. Cât de serioasă e această tranzacţie e greu de spus, dar faptul că e profund imorală şi lesne de interpretat ca rezultat al cedării la şantaj, asta e sigur. Un precedent care arată că un stat care încalcă normele internaţionale, optând pentru accesul prin proliferare ilegală la arma nucleară, poate să şantajeze lumea să-i hrănească populaţia, fără capacitatea de a obţine în schimb transparenţa minimală a regimului şi un control minimal al deciziilor liderului de către propria populaţie.

E foarte important un asemenea pas şi arată o rază de speranţă în regiune. El poate costa Coreea de Sud şi eventuala desprindere a acesteia de lumea occidentală, pe baza seducţiei unei reîntregiri a familiilor sau diminuare a presiunilor militare în peninsulă, un fapt ce poate dezangaja parteneriatele din regiune. Apoi, SUA poate fi principalul stat care să cedeze şi să încaseze costurile, în timp ce China şi Rusia să fie principalii beneficiari. De altfel, Serghei Lavrov s-a grăbit să ceară renunţarea la exerciţii şi prezenţă militară occidentală în regiune, un pas care ar debalansa situaţia regională şi ar diminua rolul geopolitic al SUA de a-şi sprijini aliaţii. Ar crea debalansări şi în zona Mării Chinei,unde manifestările agresive şi revizioniste chineze împotriva vecinilor săi, în zonele disputate,vor deveni mult mai lejere.

Încălcarea angajamentului de către Rusia la anexarea Crimeei a invalidat mecanismul de garanţii al CS ONU şi pentru Coreea de Nord.

Momentul subliniază o altă acţiune incalificabilă, anexarea Crimeei de către Rusia prin încălcarea Memorandumului de la Budapesta, 1994, un instrument prin care Ucraina a renunţat la arma nucleară şi a intrat în Tratatul de neproliferare nucleară – NPT prin garanţiile tuturor membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU pentru integritatea sa teritorială, suveranitatea şi independenţa sa. Încălcarea angajamentului de către Rusia la anexarea Crimeei a invalidat mecanismul de garanţii al CS ONU şi pentru Coreea de Nord. Un gest care costă astăzi prin absenţa unui instrument pentru garanţiile internaţionale credibile pentru Phenian.