Mişcare care, la vremea respectivă, a surprins foarte tare tocmai pentru că venea să schimbe fundamental o linie politică susţinută de mai multe preşedinţii americane succesive, anume necesitatea strategică de a fi un factor politic esenţial, politic, militar, economic şi un agent de influenţă coalizator şi de echilibru între interesele adesea divergente ale ţărilor din zonă. Nu toate foarte entuziast-iubitoare de americani dar, volens-nolens, în lipsă de altceva, obligate să-şi raporteze politicile interne şi externe la linia dată de Washington. Situaţie care, în mare, a durat de la finele celui de-al Doilea Război Mondial şi, pentru unele ţări din regiune, de la finele perioadei coloniale, cu excepţiile notabile reprezentate de cele războiul din Coreea unde americanii au fost nevoiţi să accepte o pace niciodată încheiată cu adevărat sau de războiul din Vietnam, terminat după fuga disperată a ultimelor unităţi ale armatei americane din Saigon. Dar nici episoadele acestea nu au dus la pierderea sau ştirbirea puterii americane de a se constitui ca pilier de putere în regiune, mult timp incontestabil.

Mai precis, incontestabil până când, din motive greu de înţeles, Trump a decis să abandoneze controlul în regiune, bazându-se exclusiv pe forţa militară a Flotei americane din Pacific şi pe aliaţii săi tradiţionali, Coreea de Sud şi Japonia. Plus, în mai mică măsură, pe speranţa că, la caz de nevoie extremă, Tratatul ASEAN va mobiliza ţări din regiune în sprijinul SUA. Iar strategii din jurul lui Trump, oameni destul de în vârstă şi educaţi în doctrinele confrontaţionale ale Războiului Rece, l-au reconfortat prin susţinerea unei viziuni ultra-protecţioniste, siguri fiind că doctrina multi-milenară a Chinei nu avea să se schimbe prea curând. Au greşit închipuindu-şi că dacă avea să se schimbe ceva din vechea prioritate a Chinei imperiale, aceea de a privi preponderent spre interior, pe modelul tuturor construcţiilor statale din Extremul Orient, asta avea să se traducă cel mult printr-o deschidere din ce în ce mai amplă a pieţei de muncă chineze, gata să primească mereu mai multe şi mai multe companii occidentale care să facă profit, profitând la maximum de preţul foarte scăzut al forţei de muncă chineze. Aveau şi o serie de exemple pe care să-şi bazeze teoria, în primul rând evoluţia aproape similară a Coreei de Sud şi Japoniei care şi-au dezvoltat exponenţial capacităţile de producţie, în primul rând în zona de noi tehnologii, dar cu o industrie de apărare lucrând doar pentru nevoile stricte de apărare a teritoriului, pentru restul bazându-se pe cumpărături de la protectorii americani. Iar ceea ce avea China mai de soi în industria militară erau, până de curând, dezvoltări, îmbunătăţiri sau prelucrări ale unor patente sovietice sau ruseşti.

Plasa întinsă de chinezi a fost însă enormă şi lumea occidentală a repetat acelaşi tip de subestimare grosolană făcută în cazul Indiei sau Pakistanului, spre exemplu. Brusc, o multitudine de absolvenţi chinezi ai unor facultăţi tehnologice de foarte înalt nivel din întreaga lume sau cercetători reputaţi din institute strategice s-au decis că dragostea de ţara natală este mai mare decât oarece avantaje economice şi, astfel, au contribuit decisiv la retehnologizarea deosebit de amplă a producţiei militare chineze, acum foarte generos alimentată de la bugetul naţional enorm şi care susţine aprovizionarea corespunzătoare ale noilor divizii care se formează continuu intrând în componenţa tuturor tipurilor de forţe. De-abia acum, în acest context, au înţeles americanii valoarea uneia dintre măsurile emblematice decise de chinezi, aceea de a condiţiona accesul unei companii străine pe piaţa internă doar de valoarea reală a unui transfer tehnologic garantat de aceasta... Asta odată cu confirmarea amplorii proiectului la scară planetară al Chinei, Noul Drum al Mătăsii, cu centurile sale terestră şi maritimă, desenând totodată, extrem de vizibil, un nou spaţiu de influenţă garantat de o capacitate militară pe măsură.

Sigur că toate aceste date, cumulate, au schimbat din temelii realităţile economice din regiunea Asia-Pacific care este pe cale să se coaguleze într-o enormă piaţă de liber-schimb coordonată de China, cu ambiţia de conjuncţie pe termen mediu cu partea de lume acoperită de partenerii din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai.

Militar însă, lucrurile rămâneau în linii mari neschimbate, cu americanii în poziţie de mare putere care făcea toate jocurile, sentiment întărit de demonstraţia verbală de forţă a lui Trump promiţând un răspuns de foc şi furie pentru Coreea de Nord. Teama de un eventual război nuclear, chiar limitat, adusese sau începe să aducă de partea americanilor mai multe state ezitante din regiune, doritoare să beneficieze de o eventuală pavăză în caz extrem. Numai că, iată, în locul americanilor, în acest moment, China a reuşit să se impună ca entitate de mediere şi referinţă şi tot ea s-ar putea să fie viitoarea mare beneficiară a realizării unui acord realmente istoric în Peninsula Coreea, al cărei garant să fie rugată frumos să se propună.

Singura întrebare care se pune în acest moment este cât de mult vor mai ceda americanii din ce le-a rămas ca zonă de influenţă şi cât de repede vor umple chinezii spaţie acum descoperite sau rămase an aşteptare, aşa cum este celălalt pilon aflat în negociere globală, Asia Centrală pe axa Rusia- Iran, cu cele două ieşiri, Golful persic şi India, având între ele un Pakistan nu numai desprins de sub umbrela americană, ci de-a dreptul ostil SUA.

Pacea lumii este acum rediscutată în termenii unui nou Război Rece, dar actorii s-au pregătit altfel pentru negocieri, venind fiecare cu o hartă de putere a lumii redesenată ca fiind centrată pe viziunea capitalei respective. Dacă odată, nu demult, rezultatul era determinat de disproporţia uriaşă între proiecţia de putere a primelor două super-puteri în comparaţie cu tot restul, iată că în acest moment raportul este schimbat. Şi începem să vedem consecinţele. Primele. Celelalte vor urma în unde concentrice.

P.S. În acest context, cancelariile încep, febril, să analizeze anunţul de ieri al Preşedintelui Trump privind retragerea, „foarte curând, extrem de curând“ a celor 2000 de militari rămaşi în Siria... înspre satisfacţia tripletei Rusia-Turcia-Iran care se va stabiliza în zonă, deschizând şi securizând astfel un capăt de pod desenat deja pe una dintre ramificaţiile terestre ale Noului Drum al Mătăsii dar oferind şi certitudinea accesului la Mediterană...