Suntem în toamna anului 2016 când peste 70% din români se uită zilnic la televizor conform celui mai recent studiu. Printre ei, sunt bunicii şi părinţii noştri care, după mai bine de 20 de ani, încă par să se bucure pentru programul nelimitat de la televizor.

Imaginea bunicilor noştri uitându-se la o emisiune tabloid de noapte, de sub ochelarii ce reţin dansul unor fete aproape dezbrăcate, este proiecţia unei generaţii care va muri în faţa televizorului. Publicul telespectator, tot mai mic de la an la an — chipurile, preferă oamenii „simpli“ care plâng şi se ceartă sub lumina de spital a studiourilor TV. Cazurile sociale au luat treptat locul celebrităţilor autohtone, iar audienţele încă înregistrează un număr uriaş de oameni care nu-şi pot dezlipi ochii de micul ecran. Noul divertisment este însăşi lipsa divertismentului.

La celălalt capăt, noul rol jucat de Internet pune sub semnul întrebării puterea micului ecran în noua democraţie electronică. Oamenii tineri, născuţi puţin înainte de Revoluţie sau după, au alte mijloace de divertisment. Televiziunea a murit, trăiască televiziunea! Capacitatea sa de a se reconfigura şi repoziţiona, conform cerinţelor publicului telespectator, este nebănuit de perversă. Emisiunile de divertisment difuzate după-amiază şi-au schimbat doar invitaţii: în locul unor personaje dubioase promovate drept vedete autohtone, scaunele din platourile TV sunt ocupate acum de oameni simpli cu poveşti fabricate care ar trebui să constituie cazuri sociale. Dar nu în totalitate, şi nu mereu.

Noua specie umană, Homo telespectator, care şi-a petrecut întreaga viaţă în faţa televizorului, se poate reorienta deopotrivă: cine spune că Internetul nu poate funcţiona ca o televiziune ce transmite în direct imagini cu un posterior „super tunat“?

Puţin înainte de miezul nopţii, o fată, catalogată drept vedetă autohtonă, îşi arată posteriorul „super tunat“; camera video coboară şi urcă, se apropie şi se îndepărtează de subiect, în ritmul mişcărilor fetei. Îmi imaginez că milioanele de oameni care se uită la televizor dau şi ei din cap, cufundaţi în canapelele lor, în ritm cu mişcările posteriorului „super tunat“. La o altă televiziune, o femeie trecută de 40 de ani, cunoscută-pentru-nu-ştiu-ce, vorbeşte, din spital, despre cum îşi va tăia nasul din cauza unor probleme de sănătate. Între timp, burtiera unei televiziuni de ştiri anunţă „dezvăluiri incendiare“ pe fundalul unei melodii apocaliptice. Momentul culminant, publicitatea: intră o reclamă la un medicament pentru problemele de prostată.

Jean-Luc Godard, regizor de film, scenarist şi critic, spunea că spectatorul ridică privirea pentru a se uita la marele ecran, pe când în faţa televizorului, el o coboară. Direcţia în care televiziunea se îndreaptă, de vreo şase ani încoace, este reprezentată de imaginea posteriorului care se mişcă mai nevrotic ca acum şase ani. Mai experimentat şi mai seducător pentru un anumit public ţintă. Noua specie umană, Homo telespectator, care şi-a petrecut întreaga viaţă în faţa televizorului, se poate reorienta deopotrivă: cine spune că Internetul nu poate funcţiona ca o televiziune ce transmite în direct imagini cu un posterior „super tunat“?

Urmăriţi dezbaterea „Prostim poporul cu televizorul? Sau invers?” aici.